Anunțul oficial al descoperirii sale a venit la 15 aprilie 1952, la reuniunea anuală a American Association of Immunologists. După cum a relatat revista Time, Horstmann descoperise „[veriga] lipsă din teoria larg acceptată potrivit căreia poliomielita trece direct din tractul alimentar la fibrele nervoase și apoi la sistemul nervos”. În schimb, după cum a postulat Horstmann, „virusul trece din sistemul digestiv în fluxul sanguin și, de acolo, dacă nu este distrus de anticorpi, în sistemul nervos”.
Spre marea ușurare a părinților de pretutindeni, exista acum o cale clară către dezvoltarea unui vaccin care, prin declanșarea producerii de anticorpi în sânge, putea reduce dramatic și, într-o zi, elimina amenințarea omniprezentă a poliomielitei.
Succes continuu
Dar Horstmann nu terminase încă. „Mai erau”, după cum spunea ea, „atât de multe de învățat”.
Există o fotografie, realizată în anii 1970, care surprinde perfect acest aspect al personalității sale: omul de știință așezat în laborator, privind atât de intens într-un microscop, încât s-ar putea foarte bine să nu fie conștientă că cineva îi face fotografia. Fotografia a fost realizată la Yale, unde Horstmann și-a petrecut restul carierei, după cum vor atesta și alte fotografii: Dorothy, alături de colegii săi medicali în mare parte bărbați, afișând ocazional acel zâmbet pentru care era pe bună dreptate faimoasă.
Horstmann a făcut mai mult decât să pozeze pentru fotografii. În 1959, World Health Organization a trimis-o în Uniunea Sovietică pentru a evalua eficacitatea vaccinului oral antipolio al lui Albert Sabin, care fusese introdus acolo înainte de aprobarea sa pentru utilizare în Statele Unite. „Pe baza unui raport pe care l-a scris”, a relatat un alt coleg bărbat de la Yale, „OMS a autorizat vaccinul Sabin fără un studiu amplu de ceea ce noi am numi faza a treia, în care ai demonstra eficacitatea vaccinului.”
La mijlocul carierei sale, Horstmann și-a mutat atenția către îngrijirea pediatrică și a jucat un rol crucial în dezvoltarea vaccinului împotriva rubeolei. În 1961 a fost numită profesor titular la Yale School of Medicine — prima femeie care a atins acest rang la facultate — iar mai târziu a devenit prima femeie de la Yale care a ocupat o catedră dotată (numită în onoarea regretatului său coleg și mentor, John Paul). De asemenea, avea să fie președinta Infectious Diseases Society of America și să fie aleasă, în 1975, în National Academy of Sciences.
Horstmann s-a pensionat de la Yale în 1982. Pentru a marca plecarea sa, Yale Journal of Biology and Medicine a publicat un număr special — un Festschrift — dedicat lui Horstmann, în principal o colecție de lucrări științifice despre bolile infecțioase. Dar a inclus și câteva reflecții personale. Într-o amintire plină de afecțiune, Albert Sabin și-a amintit de momentul din 1943 când el (pe atunci maior în armata SUA) și Horstmann „se distrau pe ringul de dans”. Destul de energic, se pare, căci un tânăr locotenent l-a bătut pe umăr și l-a implorat: „Maiore, mai ușor.”
Iar John Enders, care a câștigat un Premiu Nobel pentru munca sa privind poliomielita, și-a amintit de „entuziasmul pe care l-am simțit cu toții” cu 30 de ani mai devreme, când Horstmann și-a anunțat descoperirea și când „sentimentul larg răspândit că virusul creștea exclusiv în celulele nervoase a trebuit să fie abandonat”. Impactul acelui raport, a scris Enders, „îmi vine în minte foarte clar chiar și acum, iar să mă gândesc la el este întineritor”.
Dr. Dorothy Horstmann a murit la New Haven la 11 ianuarie 2001. Potrivit necrologurilor sale, suferea de boala Alzheimer, un sfârșit deosebit de trist pentru o femeie atât de strălucită și plină de viață. Optsprezece ani mai târziu, Yale School of Medicine i-a dezvelit portretul pictat postum. Acesta a înlocuit fotografia înrămată, despre care s-a relatat că era „în stare proastă”, care atârnase mulți ani la facultate.
Aș prefera mai degrabă să mă întorc la Hickory și să închei cu o ultimă imagine diferită a lui Horstmann. Este sfârșitul lui iunie 1944, iar ea stă în picioare, înaltă și relaxată, în fața clădirii din cărămidă care găzduiește biroul de sănătate publică al orașului. Fotograful de la Daily Record a făcut-o să se simtă în largul ei sau poate că, pentru această nouă venită, realitatea cumplită a spitalului de poliomielită de lângă lacul Hickory încă nu se făcuse simțită. Mâinile îi sunt împreunate lejer sub talie și, cel mai frumos dintre toate, zâmbește, dornică să iasă din cadru și să-și facă simțită prezența.
Această poveste apare în numărul din octombrie 2026 al revistei Rotary.
.jpg?h=1875&iar=0&w=3959)
