"Figurile ascunse" ale poliomielitei din Tuskegee
În plină segregare, un grup de medici și oameni de știință de culoare s-a concentrat pe oprirea poliomielitei
by Kate Silver
2 Jun 2023Ceva nu era în regulă cu Myron Thompson. În 1949, pe măsură ce poliomielita se răspândea în sudul Statelor Unite, copilul foarte mic — de numai 2 ani — a făcut febră mare și se lupta să se miște. Îngrozită, mama lui l-a dus în grabă la spitalul din apropiere din Tuskegee, Alabama — o clădire magnifică din cărămidă roșie, unde un portic cu patru coloane întâmpina pacienții ca un hotel impunător. Acolo, medicii și asistentele specializați în tratarea copiilor cu poliomielită l-au primit cu brațele deschise și au început imediat să-l ajute.
Abia ani mai târziu Thompson și-a dat seama cât de norocos a fost să primească îngrijire de cea mai bună calitate ca un copil de culoare bolnav de această boală. Unitatea în care a fost tratat — Centrul pentru Paralizie Infantilă de la Spitalul Memorial John A. Andrew, situat în campusul unui colegiu pentru persoane de culoare — era singurul loc din Statele Unite construit special pentru a trata copiii de culoare cu poliomielită. În alte părți ale sudului segregat de legile Jim Crow, spitalele îi refuzau în mod regulat pe pacienții de culoare sau, dacă îi internau, îi trimiteau în secții separate ori le ofereau îngrijire inferioară. „Nu a fost vorba doar despre faptul că am fost tratat”, spune Thompson, cu vocea lui calmă și blândă, cu ochii serioși în spatele ochelarilor cu ramă de sârmă. „Am fost tratat cu demnitate.”
Institutul Tuskegee, cum era numită universitatea pe atunci, era un loc aparte — nu doar pentru că la spitalul său copiii primeau tratament de înaltă calitate, precum Thompson, ci și pentru că, în același campus, oameni de știință de culoare desfășurau cercetări care aveau să joace un rol esențial în succesul primului vaccin antipolio și să ajute la eliminarea acestei boli mortale în Statele Unite.
Această poveste, aflată în umbra unei țări profund segregate, nu a primit atenția pe care o merită. În Alabama, Districtul Rotary 6880 lucrează pentru a schimba acest lucru.
Pentru Sam Adams, totul a început cu o piscină.
Era 2017 și, în calitate de guvernator desemnat al Districtului 6880, vizita cluburi Rotary din jumătatea sudică a statului Alabama pentru a-i cunoaște pe membri și pentru a strânge fonduri pentru Fondul anual al Fundației Rotary. La un restaurant modest de la marginea șoselei din Tuskegee, membri Rotary i-au spus lui Adams două lucruri care i-au aprins interesul: în primul rând, că fondatorul Rotary, Paul Harris, a călătorit la Tuskegee de mai multe ori în anii 1940, petrecând iernile acolo. Și, în al doilea rând, că exista un zvon potrivit căruia Civilian Conservation Corps a construit în oraș o piscină interioară pentru persoanele cu poliomielită, sub îndrumarea președintelui Franklin D. Roosevelt, care a fost afectat de această boală la puțin peste 30 de ani.
„Am spus: «Ce? Vorbiți serios?»”, își amintește Adams, membru al Rotary Club of Montgomery. „Era ceva cu adevărat special, pentru că avea legătură cu poliomielita.”
Adams iubește istoria. Dar, până în ziua aceea, ceea ce știa despre Tuskegee se limita în mare parte la evenimentele pentru care orașul și institutul sunt cel mai cunoscute: Aviatorii din Tuskegee, prima unitate militară de zbor formată exclusiv din persoane de culoare, care a luptat pentru țară în Al Doilea Război Mondial într-o perioadă în care persoanele de culoare nu aveau acces în multe colegii, piscine publice sau biblioteci. Știa despre studiul sifilisului de la Tuskegee al Serviciului de Sănătate Publică al SUA, care a devenit exemplul clasic al abuzurilor asupra drepturilor omului după ce cercetători și medici au mințit sute de bărbați de culoare, dintre care majoritatea erau săraci și analfabeți, și i-au lăsat să sufere fără tratament pentru sifilis din 1932 până în 1972.
Membrii Rotary au luat legătura cu Dana Chandler, arhivist și profesor asociat de istorie la Universitatea Tuskegee.
Fotografie de Nicole Craine
Stârnindu-i-se interesul, Adams a început să facă cercetări pentru a încerca să identifice locul unde se afla bazinul. În timp, a apelat la ajutorul lui Bruce McNeal, care devenise guvernator desemnat al districtului după ce Adams a fost guvernator de district. McNeal a căutat și a tot căutat, dar nu a avut prea mult noroc — până când a luat legătura cu Dana Chandler, arhivistul și profesor asociat de istorie la Universitatea Tuskegee.
Atunci, își amintește Adams, s-au deschis porțile. „Bruce m-a sunat și mi-a spus: «Sam, cred că am găsit ceea ce căutai, dar nu este o piscină. Este un întreg efort uriaș de a-i ajuta pe oamenii cu poliomielită și de a preveni poliomielita»”, spune Adams.
Chandler este un purtător de cuvânt al tuturor realizărilor Universității Tuskegee. Este arhivistul universității din 2007 și, împreună cu Edith Powell, a fost coautor al cărții To Raise Up the Man Farthest Down: Tuskegee University's Advancements in Human Health, 1881-1987. I-a prezentat lui McNeal trecutul remarcabil al școlii. Booker T. Washington, născut în sclavie, a fondat institutul din Tuskegee în 1881, iar acesta a obținut statutul de universitate în 1985. George Washington Carver a fost instructor și cercetător, învățându-i pe studenți și pe fermieri despre noi tehnici agricole. Iar școala este cadrul unui număr remarcabil de „premiere”. Printre acestea se numără construirea primului spital pentru afro-americani din Alabama (John A. Andrew Memorial Hospital) și organizarea National Negro Health Week și a National Negro Business League. În prima jumătate a secolului al XX-lea, Institutul Tuskegee a avut, de asemenea, un rol important în tratarea — și prevenirea — poliomielitei.
În anii 1930, familiile de culoare aveau puține opțiuni dacă un copil făcea poliomielită. Nu doar că era dificil să găsească îngrijire — chiar și Georgia Warm Springs Foundation a lui Roosevelt le interzicea persoanelor de culoare accesul la ape — dar consensul din mediul medical de la acea vreme era că afro-americanii erau mult mai puțin susceptibili la poliomielită. Problema era că mulți medici albi considerau că persoanele de culoare nu făceau poliomielită, spune Chandler.
În realitate, medicii care lucrau la John A. Andrew Memorial Hospital din Tuskegee tratau de ani de zile copii de culoare cu poliomielită și își construiseră o reputație excelentă la nivel național pentru activitatea lor în domeniul sănătății publice. În 1939, ca răspuns la presiunea exercitată de activiștii de culoare pentru a pune capăt rasismului medical și pentru a oferi opțiuni de tratament familiilor de culoare, National Foundation for Infantile Paralysis a acordat cea mai mare finanțare de până atunci pentru a înființa Infantile Paralysis Center la spital. Roosevelt și fostul său partener de avocatură, Basil O'Connor, înființaseră recent fundația, care avea să devină March of Dimes. „Paralysis Center Set Up for Negroes”, scria titlul din The New York Times din 22 mai 1939.
John Chenault verifică un pacient cu poliomielită. Din arhiva Universității Tuskegee.
Primul copil de culoare care a apărut pe un afiș al National Foundation for Infantile Paralysis, circa 1949. Prin amabilitatea March of Dimes.
Președintele Franklin Roosevelt și Basil O’Connor, cofondatori ai National Foundation for Infantile Paralysis. Prin amabilitatea Arhivelor Universității Tuskegee.
Articolul îl citează pe O'Connor: "Centrul pentru poliomielită din Tuskegee va face mult mai mult decât să ofere cel mai modern tratament victimelor de culoare ale paraliziei infantile. Va pregăti medici și chirurgi de culoare pentru munca ortopedică", a spus el. "Va pregăti persoane de culoare ca asistente ortopedice. Va pregăti persoane de culoare ca fizioterapeuți. Tuskegee va răspândi informații educaționale către toți medicii de culoare cu privire la diagnosticul timpuriu și îngrijirea corectă și tratamentul ulterior al paraliziei infantile. Tuskegee va constitui un sector important pe frontul de luptă al fundației în combaterea efectelor teribile și invalidante ale paraliziei infantile."
Când centrul s-a deschis în 1941, era deservit de profesioniști din domeniul sănătății de culoare pentru a ajuta familiile de culoare. Și era singurul loc din țară unde puteai merge, dacă erai de culoare, care oferea exclusiv tratament pentru poliomielită.
Când Thompson, care are 76 de ani, își amintește perioada petrecută la Centrul pentru Paralizie Infantilă, încă simte un sentiment de admirație. Totul la acel loc îl făcea să se simtă important, de la arhitectura clădirii până la oamenii care lucrau acolo. Acolo a învățat să folosească un scaun cu rotile și apoi orteze pentru picioare, după care a început să meargă fără sprijin. Pentru el, Centrul pentru Paralizie Infantilă avea să rămână un loc special, unde asistentele îl îmbrățișau și îl alinau, iar medicii îl tratau cu dragoste și respect.
Un medic care i-a rămas în minte este John Chenault, care era, potrivit The New York Times, unul dintre cei doi ortopezi de culoare din țară în 1939; el conducea secția de ortopedie la John A. Andrew Memorial Hospital și a devenit primul director al Centrului pentru Paralizie Infantilă. "Mi-l amintesc ca fiind bun și blând", spune el. "Nu îmi vorbea de sus. Se apleca până la nivelul meu. Pentru el, nimeni nu era mai important decât copilul."
Dacă experiențele din sistemul de sănătate pot fi considerate idilice, a lui Thompson a fost. Și la fel a fost și copilăria lui. El descrie Tuskegee din anii 1940, 1950 și 1960 ca pe un fel de insulă într-o societate a segregării totale. Avea o comunitate de mijloc vibrantă de culoare. Majoritatea oamenilor care lucrau acolo erau afiliați institutului și spitalului său sau spitalului local al Veterans Administration. "Societatea în care am crescut era complet de culoare", spune el. Abia în 1965, când a mers la Universitatea Yale, a fost pentru prima dată în preajma oamenilor albi.
Pentru Thompson, să afle cum erau tratați alți oameni de culoare din Alabama și din întreaga țară a fost un șoc. În copilărie, își amintește că își vizita rudele din alte orașe și își dădea seama cât de norocos era. "Acești afro-americani din Alabama nu intrau pe ușa din față a unei clădiri impunătoare precum Tuskegee", spune el. "Cel mai adesea, ei intrau prin subsol. Și asta presupunând că spitalul îi primea."
În anii 1950, poliomielita se răspândea în întreaga lume și paraliza sau ucidea peste 500.000 de oameni pe an, potrivit Organizației Mondiale a Sănătății. Oamenii de știință lucrau intens pentru a dezvolta un vaccin.
Unul dintre acești oameni de știință a fost Jonas Salk, care lucra în Laboratorul de Cercetare a Virusurilor de la Facultatea de Medicină a Universității din Pittsburgh, la mai mult de 600 de mile nord-est de Tuskegee. Cu sprijinul Institutului Național pentru Paralizie Infantilă, Salk a dezvoltat un vaccin împotriva poliomielitei folosind poliovirus inactivat. Mai întâi a injectat vaccinul la maimuțe, iar când acest lucru s-a dovedit promițător, a început să îl administreze voluntarilor, inclusiv lui însuși, soției sale și copiilor săi. Următorul pas, în 1954, a fost testarea eficacității vaccinului pe sute de mii de școlari cunoscuți sub numele de Polio Pioneers, în ceea ce avea să devină cel mai mare studiu de teren al vremii sale. Acesta a fost sponsorizat de National Foundation for Infantile Paralysis.
Copiii din comitatul Macon, Alabama, primesc vaccinuri împotriva poliomielitei.
Prin amabilitatea Arhivelor Universității Tuskegee
Testarea vaccinului a necesitat o rezervă aproape nesfârșită de celule umane. Acest lucru devenise posibil abia de curând datorită unei femei de culoare: Henrietta Lacks. În 1951, Lacks a căutat tratament la Spitalul Johns Hopkins pentru o afecțiune dureroasă, unul dintre puținele spitale unde afro-americanii săraci puteau primi îngrijiri medicale. S-a dovedit a fi cancer de col uterin. Un medic i-a prelevat o mostră de celule din tumora sa mare fără știrea sau permisiunea ei, lucru care era obișnuit în acea perioadă. Lacks a murit la scurt timp după aceea, însă acele celule nu au murit. Erau unice prin capacitatea lor de a supraviețui și de a se multiplica, dublându-se în 24 de ore, în loc să moară, așa cum se întâmplă în mod normal cu celulele obișnuite. Numite celule HeLa, ele aveau să devină o componentă esențială a cercetării medicale. (The Immortal Life of Henrietta Lacks de Rebecca Skloot prezintă pe larg istoria lui Lacks, a familiei sale și aspectele etice ale acestui caz devenit celebru.) Iar pentru a testa eficacitatea vaccinului antipolio al lui Salk, oamenii de știință aveau nevoie de un număr uriaș de celule HeLa.
Între timp, alte piese importante ale puzzle-ului se adunaseră la Tuskegee, notează Chandler și Powell în cartea lor. O'Connor, în calitate de președinte al National Foundation for Infantile Paralysis, fusese numit președinte al consiliului de administrație al Tuskegee în 1946. În altă parte a campusului, Carver economisise din greu din câștigurile sale pentru a finanța George Washington Carver Foundation, înființată în 1940 pentru a pregăti oameni de știință de culoare în cercetare agricolă avansată. Carver, care a murit în 1943, avea un interes deosebit pentru a-i ajuta pe pacienții cu poliomielită, inclusiv prin folosirea uleiului de arahide pe care îl dezvoltase pentru a le masa mușchii.
Când National Foundation for Infantile Paralysis a avut nevoie de un laborator care să producă cantități uriașe de celule HeLa pentru a testa vaccinul lui Salk, toate s-au aliniat la Tuskegee Institute. Scriind în cartea lor, Chandler și Powell abordează întrebarea „De ce Tuskegee?” „De ce să nu apeleze la o instituție albă, cu experiență anterioară în cercetarea de laborator?” întreabă ei. „Și, dacă nu o instituție albă, de ce nu Meharry Medical College sau prestigiosul Hampton [Institute]?”
Concluzia lor: „În principal, relația strânsă dintre NFIP [National Foundation for Infantile Paralysis] și Tuskegee a condus la decizia importantă de a construi și utiliza o unitate de cercetare modernă și actualizată pentru propagarea și distribuirea pe scară largă a celulelor HeLa.”
Deși cercetătorii de la Tuskegee cunoșteau bine biologia celulară, ei au trebuit să fie instruiți în procesul de dezvoltare și stocare a celulelor HeLa. Russell Brown, director al Carver Foundation, a fost numit cercetător principal al proiectului privind celulele HeLa, iar James „Jimmy” Henderson, un cercetător profund implicat în lucrul cu culturile celulare, a fost numit co-investigator.
În mijlocul iernii, în ianuarie 1953, amândoi au călătorit la Minneapolis pentru a se pregăti la University of Minnesota alături de cercetători care desfășuraseră lucrări timpurii folosind celule HeLa. Într-un articol din Scientific American din 2021, Ainissa Ramirez scrie despre cum cei doi au ajuns într-un campus segregat și au primit cazare la marginea universității. „Sub stelele din Minnesota, Brown și Henderson au învățat elementele de bază ale culturii de celule și țesuturi și și-au proiectat laboratorul de la Tuskegee, pregătindu-se pentru renovările care aveau să înceapă când se întorceau”, scrie ea. În câteva săptămâni, au asimilat tot ce au putut și s-au întors în Alabama, punându-și noile cunoștințe în practică în februarie.
În aprilie 1954, studiile pentru vaccinul Salk au început în McLean, Virginia, și s-au extins în Statele Unite, Canada și Finlanda. În total, 1,8 milioane de copii au participat la studiu: unii au primit vaccinul, alții au primit un placebo, iar alții au făcut parte din grupul de control.
Jeanne M. Walton examinează celulele HeLa.
Prin amabilitatea Arhivelor Universității Tuskegee
Pentru a testa eficacitatea vaccinului, cercetătorii amestecau poliovirusul cu o probă de sânge de la un copil vaccinat, apoi adăugau amestecul într-un tub care conținea celule HeLa, foarte sensibile la poliovirus. Dacă vaccinul funcționa, anticorpii din sânge atacau poliovirusul, protejând celulele HeLa de infecție. Dacă nu, poliovirusul care supraviețuia ataca celulele HeLa, iar oamenii de știință puteau vedea la microscop celulele HeLa deformate.
Un articol din 1955 din The New York Times descrie amploarea acestei activități la Tuskegee: 25 de oameni de știință și tehnicieni de culoare au participat la testare, producând aproximativ 12.000 de tuburi cu celule HeLa pentru a fi expediate săptămânal către laboratoare. „Celulele sunt cultivate la Tuskegee într-un șir lung de incubatoare, măsurate în tuburi de cultură și expediate pe calea aerului în ambalaje speciale care conțin o substanță ce menține o temperatură corectă de creștere timp de cel puțin nouăzeci și șase de ore în pachet”, se arată în articol.
Articolul explică faptul că 27 de laboratoare din întreaga țară participau la testarea a 40.000 de probe de sânge de la copii implicați în studiile de teren. „Aproximativ jumătate dintre laboratoare folosesc celule HeLa pregătite la instalațiile Fundației Carver din campusul Tuskegee”, se menționează.
La 12 aprilie 1955, cercetătorii au anunțat rezultatele: vaccinul Salk a fost considerat eficient în proporție de 80% până la 90% în prevenirea poliomielitei paralitice. La scurt timp după aceea, a fost aprobat și un alt vaccin, dezvoltat de medicul și microbiologul Albert Sabin. Potrivit Centrelor pentru Controlul și Prevenirea Bolilor din SUA, cazurile de poliomielită din SUA au scăzut de la aproape 58.000 în 1952 la aproximativ 5.500 în 1957, iar până în 1965 ajunseseră la 72. La Tuskegee, Centrul pentru Paralizie Infantilă și-a închis porțile în 1975, nemaifiind necesar.
Astăzi, poliovirusul sălbatic a fost eradicat în toate țările, cu excepția a două: Pakistan și Afganistan.
Implicarea Tuskegee în aceste eforturi este bine documentată și, totuși, contribuția rămâne relativ puțin cunoscută, chiar și pentru locuitorii statului Alabama. Așa că, pe măsură ce McNeal și Adams au aflat despre aceste realizări, le-a devenit clar că recunoașterea acestor eroi necunoscuți întârzia de mult timp. „Noi am decis, ca rotarieni și ca district Rotary, că voiam să aducem la viață o parte din istoria de acolo”, spune McNeal.
În 2019, McNeal a făcut prima sa vizită la Universitatea Tuskegee, unde Chandler i-a prezentat arhivele. „Am găsit o fotografie cu unul dintre medicii faimoși din campus, o asistentă medicală care avea grijă de unele dintre victimele poliomielitei și o victimă a poliomielitei”, spune McNeal. „Fotografia în sine spunea povestea iubirii și a îngrijirii care au existat în campus.”
Membrul Consiliului de Administrație al Universității Tuskegee, Henry Davis III, alături de colegii membri Rotary Bruce McNeal, Adell Goodwin, Sam Adams și Graham Champion, la Muzeul Universității Tuskegee. Fotografie de Nicole Craine.
În august 2022, o statuie din bronz care înfățișează personal medical și un pacient cu poliomielită a fost dezvelită în fața fostului Centru pentru Paralizie Infantilă, acum Legacy Museum. Fotografie de Nicole Craine.
Atunci i-a venit ideea: Ce-ar fi dacă ar folosi acea fotografie pentru a realiza o statuie în fața vechiului Centru pentru Paralizie Infantilă? După ce au obținut aprobarea consiliului de administrație al universității, Districtul Rotary 6880 a început să strângă fonduri pentru a plăti monumentul. Adams a apelat la ajutorul prietenului său Graham Champion, lobbyist în Montgomery și fost președinte al Rotary Club of Montgomery.
Procesul a fost lent. Champion a descoperit că trebuia să explice tuturor celor cu care vorbea activitatea importantă desfășurată la Tuskegee. „Când oamenii se gândesc la cercetarea de la Tuskegee, din păcate se gândesc la proiectul privind sifilisul de la Tuskegee”, spune el. „Nu se gândesc la ceva cu adevărat atât de valoros. Nu se gândesc la activitatea pe care George Washington Carver a desfășurat-o în cercetarea arahidelor sau la cercetarea agricolă pe care a făcut-o. Ei privesc Tuskegee doar ca pe un mic colegiu pentru persoane de culoare. Dar, în realitate, este o instituție fenomenală.”
Munca neobosită a lui Champion a dat roade, iar el a ajutat la strângerea a 177.000 de dolari — mai mult de jumătate provenind din alocări ale Legislativului din Alabama, iar restul de la persoane fizice, fundații, cluburi Rotary, granturi ale Districtului 6880 și alte entități.
În august 2022, statuia din bronz care îi înfățișează pe dr. Chenault, asistenta Warrena Turpin și un pacient bolnav de poliomielită pe nume Gordon Stewart a fost dezvelită în fața vechiului Centru pentru Paralizie Infantilă, acum Muzeul Legacy. La eveniment au participat Thompson, membri ai familiilor oamenilor de știință și cercetătorilor, lideri ai organizației March of Dimes, cadre didactice și angajați ai Universității Tuskegee, oficiali de stat și membrii Rotary din spatele proiectului.
Pentru McNeal, dezvelirea a fost ca finalizarea unui puzzle din 1.000 de piese, care a durat ani să fie asamblat (deși nu a găsit niciodată acel bazin). Acum, monumentul îi va onora pentru totdeauna pe acei bărbați și femei pentru devotamentul și serviciul lor. „Este un secret bine păstrat”, spune McNeal. „Amplasarea monumentului și a statuii acolo chiar dă viață poveștii.”
Impactul acelor medici și oameni de știință continuă să trăiască prin oameni precum Thompson, care este acum judecător la o Curte Districtuală a SUA. În timpul unui apel video din ianuarie, el stătea în sala sa de judecată din Montgomery, un loc atât de important pentru istoria drepturilor civile încât este numit sala de judecată a Americii, și a reflectat la modul în care poliomielita i-a schimbat viața. În copilărie, nu putea să alerge din cauza piciorului afectat. Așa că s-a adaptat. Mergea cu bicicleta și a devenit un înotător rapid. Și-a găsit alinarea și bucuria în cărți, studiu și muzică. Și-a dezvoltat forța interioară și reziliența. Și a simțit o profundă recunoștință pentru toți cei care l-au ajutat de-a lungul drumului. Astăzi, merge cu mândrie, având doar un ușor șchiopătat.
Impactul medicilor și oamenilor de știință de la Institutul Tuskegee continuă să trăiască prin oameni precum Myron Thompson. „Ei au făcut lucruri fenomenale”, spune el. Fotografie de Nicole Craine.
Thompson nu a știut până de curând despre rolul orașului Tuskegee în vaccinul împotriva poliomielitei. Dar când a aflat, nu a fost surprins; până la urmă, îi cunoștea personal pe unii dintre acei oameni de știință străluciți. Și mai uimitor pentru Thompson este faptul că au reușit să facă aceste progrese în ciuda perioadei istorice în care lucrau. „Au făcut aceste lucruri fenomenale”, spune el. „Este pur și simplu uimitor, când te gândești că au făcut asta în fața acestei opoziții.”
După ce Thompson a absolvit Facultatea de Drept Yale în 1972, s-a întors în Alabama. A devenit primul procuror general adjunct de culoare al statului și apoi primul său examinator de barou de culoare. După ce președintele Jimmy Carter l-a nominalizat să fie judecător la District Court for the Middle District of Alabama la vârsta de 33 de ani, a devenit al doilea judecător federal de culoare al statului. A prezidat cazuri de referință, inclusiv cazul foarte mediatizat din 2002 în care Thompson i-a ordonat președintelui Curții Supreme din Alabama, Roy Moore, să îndepărteze un monument al Celor Zece Porunci din sala sa de judecată.
Thompson își atribuie experiențele legate de sănătate felului în care i-au modelat viziunea asupra legii și a modului în care aceasta ar trebui să îi servească pe oameni. El spune că nu aderă la filosofia potrivit căreia fiecare se poate ridica singur prin propriile puteri, pentru că aceasta nu a fost experiența lui. „Suntem cu toții produsul sacrificiilor făcute de mamele noastre, de tații noștri, de mătușile noastre, de bunicii noștri, de vecinii noștri, de întreaga noastră comunitate. Ei se reunesc pentru a ne face cine suntem”, spune el. „M-am sprijinit pe umerii multor altor oameni și sunt foarte recunoscător pentru asta.”
Când Thompson a văzut pentru prima dată monumentul de recunoaștere a contribuției împotriva poliomielitei, care poartă chipul familiar al doctorului copilăriei sale, dr. Chenault, s-a simțit recunoscător că importantele contribuții ale orașului său natal erau în sfârșit recunoscute.
El speră ca într-o zi, când oamenii vor auzi cuvântul „Tuskegee”, să nu se gândească doar la istoria negativă. Vor ști și despre medicii și oamenii de știință de culoare care au ajutat la schimbarea cursului luptei împotriva poliomielitei, chiar și atunci când șansele erau împotriva lor.
Această poveste a apărut inițial în numărul din iunie 2023 al revistei Rotary magazine.