Această pagină a fost tradusă cu ajutorul inteligenței artificiale. Deși depunem eforturi pentru a oferi acuratețe, traducerile automate pot conține erori sau inexactități și este posibil să nu reflecte pe deplin sensul pe care îl are conținutul original.
10.000 de mile, 8 luni, 1 femeie pentru a strânge 1 milion de dolari și a ajuta 100.000 de persoane din Fiji să aibă acces la apă curată
În februarie 2010, Katie Spotz se afla singură în mijlocul Atlanticului. Ajunsese la jumătatea traversării solo a oceanului cu barca cu vâsle, o realizare despre care credea că o va energiza. În schimb, se simțea epuizată. „Când am ajuns la jumătate, am simțit că am dat totul și nu-mi puteam imagina să fac asta din nou”, spune ea.
Erau doar ea, barca ei, hainele ude și proviziile ei și apă cât vedea cu ochii. Vremea fusese necruțător de însorită, iar valurile nu depășiseră 5 picioare în cea mai mare parte a călătoriei ei până în acel moment — o uniformitate istovitoare. Singura ei companie era o minge de tenis Wilson oferită de un club Rotary din statul ei natal, Ohio, o trimitere amuzantă la Wilson, mingea de volei, companionul tăcut prețuit de personajul lui Tom Hanks din Naufragiatul.
Își amintește că s-a gândit că, în acel moment, ar fi putut fi persoana aflată la cea mai mare distanță de orice altă ființă umană de pe planetă. „A făcut oceanul să pară și mai mare, și mai intimidant”, își amintește ea.
Se îmbarcase într-o călătorie la care cei mai mulți oameni nici nu ar visa, vâslind mai mult de 1.000 de mile marine timp de 36 de zile, și ajunsese în punctul în care cei mai mulți oameni ar renunța. Katie Spotz nu este ca cei mai mulți oameni. A dus acea călătorie la bun sfârșit și, la 22 de ani, a stabilit un record ca cea mai tânără persoană care a traversat singură un ocean cu barca cu vâsle.
Acum, la 39 de ani, este pregătită pentru o provocare mai mare. În această lună decembrie, dacă totul merge conform planului, membra Rotary va porni într-o traversare solo, fără asistență, de 10.000 de mile pe parcursul a opt luni peste Oceanul Pacific, în încercarea de a stabili un record pentru cea mai lungă traversare oceanică nonstop, solo, realizată de o femeie cu o barcă cu vâsle. De asemenea, speră să strângă 1 milion de dolari pentru a aduce acces la apă curată pentru 100.000 de oameni din Fiji. „Simt cu adevărat că aceasta este chemarea mea”, spune ea. Nu a fost întotdeauna așa.
În primăvara aceasta, m-am întâlnit cu Spotz la o cafenea din centrul orașului Cleveland, aproape de casa ei. A crescut în Mentor, la aproximativ 20 de mile nord-est de oraș, aproape de țărmurile lacului Erie, unde dragostea ei pentru apă a început în copilărie, înotând în zilele de vară până la apusul soarelui. Astăzi, când nu este pe mare, este acasă aici, în Cleveland, unde își planifică următoarea aventură și asamblează puzzle-uri uriașe de plăcere. Prietenii și familia o aduc mereu înapoi aici, spune ea, iar orașul are tot ce îi trebuie pentru antrenament, inclusiv o facilitate de canotaj de ultimă generație.
În ultimii 20 de ani, Spotz a devenit o atletă de anduranță renumită la nivel mondial. A participat la maratoane, ultramaratoane, triatloane și competiții Ironman. A mers cu bicicleta prin America de Sud. În timp ce se pregătea să traverseze Statele Unite cu bicicleta în 2011, și-a fracturat pelvisul și și-a distrus bicicleta într-un accident de antrenament. Hotărâtă să concureze oricum, s-a înscris în cursă folosind o handbike cu trei roți. La un moment dat, a alergat 11 ultramaratoane în 11 zile. A suferit o intervenție chirurgicală la ligamentul încrucișat anterior, iar apoi, doar trei ani mai târziu, a alergat un ultramaraton de 200 de mile, clasându-se pe primul loc la feminin și pe locul al treilea la general. Și-a dus corpul la limite absolute și a continuat.
Pe uscat și pe apă, Spotz a finalizat peste 30 de provocări de anduranță istovitoare, inclusiv urcarea pe Muntele Kilimanjaro în 2025.
Credite: (Greutăți, alergare) Grace McConnell; (Bicicletă, Kilimanjaro) Prin amabilitatea lui Katie Spotz
Toate acestea au venit ca o oarecare surpriză pentru prieteni și familie și, într-o anumită măsură, chiar pentru Spotz. La un ceai, îmi spune că, în copilărie, era mai mult rezervă. „Eram prezentă fizic, dar mental nu eram acolo”, spune ea. „La fotbal eram confuză cu privire la partea de teren pe care trebuia să fiu; la baseball culegeam păpădii. Nu aveam cu adevărat acel fel de ambiție.”
A încercat tot felul de sporturi, dar nu a fost niciodată sportiva vedetă. Prietena ei de multă vreme și coechipieră în echipele de înot și tenis din liceu, Annie Poluse, și-o amintește pe Spotz ca fiind autentică și muncitoare, genul de prietenă care plănuia mereu ieșiri distractive, cum ar fi petreceri la piscină sau mersul să vadă focuri de artificii. „Pur și simplu ne distram împreună”, spune Poluse. „Uneori eram pur și simplu caraghioase împreună, ca niște adolescenți obișnuiți de liceu.”
Poluse spune că Spotz nu arăta prea mult interes pentru sport și era una dintre cele mai lente înotătoare din echipa de înot. Sportul părea să fie despre a petrece timp cu prietenii și a se distra, mai degrabă decât despre a aduna trofee și panglici.
Spre sfârșitul liceului, când Spotz a trebuit să urmeze un curs de sport pentru a absolvi, s-a înscris fără tragere de inimă la un curs de mers și jogging, sperând să treacă prin semestru doar mergând. Acolo, la vârsta de 17 ani, a ajuns să alerge prima ei milă. Nu a fost o milă deosebit de rapidă, dar a dus-o la capăt, o realizare care i-a dat de gândit. „Cea mai importantă lecție pe care am învățat-o din asta este că doar pentru că tu crezi că nu poți face ceva nu înseamnă că ai dreptate și am realizat cât de mult eu însămi eram cea mai mare limitare a mea”, spune ea.
Fără presiunea externă a antrenorilor sau riscul de a-și dezamăgi coechipierii, s-a simțit liberă să înceapă să alerge și să vadă ce se va întâmpla. Toată lumea presupusese că nu era genul competitiv. S-a dovedit că era, doar că în competiție cu ea însăși.
La șase luni după acel prim kilometru alergat, a participat la un maraton. Până la 21 de ani, traversase SUA cu bicicleta, înotase toți cei 315 mile ai râului Allegheny prin Pennsylvania și statul New York și alergase un ultramaraton de 100 de kilometri în Australia. „Atunci sportul a prins cu adevărat avânt pentru ea, alergarea ei, ciclismul ei”, își amintește mama ei, Mary Spotz. „A fost mereu vorba despre propriul ei record. Când mă uit la ea astfel, nu era deloc o rezervă. Intra într-o stare de concentrare și pur și simplu continua.”
La câțiva ani după acel prim kilometru, Spotz a călătorit în Australia într-un program de schimb universitar și a aflat despre două lucruri care aveau să-i schimbe viața: criza globală a apei și canotajul oceanic. Australia trecea printr-o secetă care durase un deceniu, iar unul dintre profesorii ei a menționat procentul uluitor de oameni din întreaga lume care nu aveau acces de bază la apă potabilă curată. „La acel moment era 1 din 6 persoane — 1 miliard de oameni — fără apă curată. Există multe probleme pentru care nu avem soluția, iar apa curată nu este una dintre ele”, spune Spotz. „Apa curată nu ar trebui să fie un privilegiu. Este un drept al omului.”
Katie Spotz, membră a Rotary Club of Cleveland, își va folosi traversarea Pacificului cu barca cu vâsle pentru a strânge fonduri în vederea extinderii accesului la apă potabilă curată în Fiji. Credite: (Fiji) Getty Images; (filtru) Prin amabilitatea lui Katie Spotz
Apoi, a început să vorbească cu cineva într-un autobuz despre sporturile de anduranță. El i-a povestit despre un prieten care tocmai traversase Atlanticul cu barca cu vâsle. „Mi-a captat imaginația cum nu o mai făcuse nimic altceva”, își amintește ea. Dintre toate provocările de anduranță pe care le făcuse, canotajul era ceva nou. S-a dus acasă și s-a apucat imediat să afle cum ar putea traversa Atlanticul.
S-a înscris în clubul de canotaj al facultății, a stabilit un traseu sigur și a cumpărat o barcă proiectată special, numită Liv. Au existat și momente nefavorabile. În timpul unei ieșiri de antrenament pe lacul Erie, cu patru luni înainte de data plecării, a fost împinsă spre țărm și prinsă de stâncile de pe mal. „Acela a fost punctul cel mai de jos, la propriu și la figurat”, spune ea. Din fericire, mai avea timp să repare găurile din barcă și să-și refacă încrederea.
După ce Liv a fost reparată, Spotz a trebuit să o ducă în Africa de Vest și să o încarce cu mese și provizii care să o susțină în călătoria de 70 de zile spre vest. A decis să folosească atenția pe care o primea pentru a strânge fonduri pentru oameni care aveau nevoie de apă potabilă curată.
A început, de asemenea, să lucreze cu un psiholog sportiv pentru a se pregăti pentru aspectele mentale ale călătoriei. „Prima mea grijă a fost: este aceasta o persoană nesăbuită? Nu vreau să fiu implicat cu o persoană iresponsabilă care va muri înecată în ocean”, își amintește Jack Lesyk, director al Ohio Center for Sport Psychology. Și-a dat repede seama că ea era orice, numai tipică nu, pe lângă faptul că era bine pregătită. Spotz petrecuse deja timp izolată într-o retragere budistă de meditație pentru a se pregăti pentru tot timpul pe care urma să îl petreacă singură, cercetase temeinic canotajul oceanic și vorbise cu persoane care duseseră la capăt provocări similare.
În timpul întâlnirilor lor, discutau despre provocările cu care Spotz s-ar putea confrunta, inclusiv singurătatea prelungită, posibile coliziuni cu alte ambarcațiuni, desprinderea de propria barcă, furtuni, rău de mare, pierderea poftei de mâncare și în greutate, schimbări fiziologice și riscul de accidentare. Au împărțit călătoria ei în etape și au analizat la ce se putea aștepta, ce ar putea merge prost și cum ar putea face față.
Au vorbit și despre cum să gestioneze atenția mass-media și stările de gol de după aventură, la întoarcerea la viața „normală”. „Cred că majoritatea oamenilor ar fi pur și simplu incapabili să facă asta”, spune Lesyk. „Este ceva legat de personalitatea ei sau de structura ei genetică, nu știu, dar cei mai mulți oameni nici nu s-ar gândi să facă așa ceva.”
Spotz și-a lansat barca în Dakar, Senegal, la începutul lunii ianuarie 2010 și a ajuns în Georgetown, Guyana, la mijlocul lunii martie. Călătoria ei a făcut titluri în întreaga lume și a strâns peste 100.000 de dolari pentru proiecte de apă potabilă curată prin Blue Planet Network.
Asemenea valurilor pe care le străbătea, călătoria a avut suișuri și coborâșuri. Într-o zi s-a trezit din cauza unei alerte care anunța că un petrolier uriaș era periculos de aproape și a privit cu teamă cum trecea pe lângă ea. La început îi era frică să sară în apă, o teamă pe care a trebuit să o depășească pentru a se răcori în căldura sufocantă și pentru a curăța scoicile de pe barca ei. Tonuri mari îi legănau uneori barca, iar ea era pe deplin conștientă de balenele, delfinii, caracatițele, peștii și rechinii care pândeau sub ea.
A existat acel moment descurajator la mijloc, când a rămas fără medicamente pentru somn și i-a fost greu să se odihnească. Dar au existat și momente când cerul nopții s-a aprins de stele, iar oceanul de sub ea strălucea de plancton bioluminescent. „Sincer, mă simt ca un pește pe uscat peste tot, cu excepția oceanului, acesta este oarecum locul în care mă simt cel mai vie, în pace”, spune ea. „Simți aproape un fel de siguranță pentru că poți vedea totul pe kilometri întregi. E ca și cum ai putea vedea până la capătul Pământului și nu cred că avem prea des ocazia să ne simțim atât de mici.”
Spotz își face o mare parte din antrenament la Foundry, un club de canotaj și navigație ultramodern din Cleveland. La Foundry, într-o zi din această primăvară, Spotz poartă un echipament de antrenament roz Barbie în timp ce se antrenează la un bazin interior de canotaj. Aparatul de vâslit este amplasat între două bazine cu apă în care valuri artificiale imită condițiile și curenții din larg. Ferestrele mari lasă soarele puternic să pătrundă înăuntru, la doar câțiva pași de râul Cuyahoga. Este și un loc unde intră în legătură cu sportivi care împărtășesc aceleași pasiuni. În timp ce trage de vâsle, Spotz stă de vorbă cu un alt vâslaș oceanic care a făcut parte dintr-o echipă care, în 2025, a finalizat World’s Toughest Row-Atlantic. Organizatorii acelei curse anuale din Insulele Canare până în Antigua evidențiază cu mândrie „privarea de somn, halucinațiile, bășicile, rănile, lacrimile și durerea” pe care participanții trebuie să le îndure, aparent puncte de atracție pentru această categorie aparte de sportivi. Dar acest sport cere mai mult decât o toleranță ridicată la disconfort.
Canotajul nu este ca alergarea, care este în mare parte intuitivă. Canotajul, pe de altă parte, se bazează pe mișcări coordonate ale picioarelor, spatelui și brațelor, care trebuie ajustate în funcție de ceea ce face apa. „Este cam ca atunci când te concentrezi asupra unui puzzle”, spune Spotz în mijlocul unei mișcări la Foundry. „Poate că nu gândesc în propoziții, dar sunt foarte concentrată, iar acest nivel de concentrare mă menține implicată.” Spotz face totul să pară ușor. Se mișcă cu o grație fără efort care îi contrazice forța incredibilă, ca o balerină pe poante.
În august 2025, Spotz a început să își planifice traversarea Pacificului cu barca cu vâsle. A stat luni întregi în fața unui computer, trasând un traseu sigur într-o perioadă care să evite sezonul cicloanelor. Ca veterană a Gărzii de Coastă a Statelor Unite, Spotz este pe deplin conștientă de pericole. S-a oprit asupra unei plecări în decembrie și a unui traseu din Lima, Peru, până în Cairns, Australia.
După decenii ca sportivă de anduranță, are deja capacitatea pulmonară necesară pentru această provocare, dar a început să lucreze la ceea ce ea numește „prehab”, exerciții asemănătoare kinetoterapiei menite să prevină accidentările. Dacă își fracturează o coastă sau își rupe un mușchi în largul oceanului, va dura mai mult de o zi până când ajutorul va ajunge la ea.
„Omul ei de bărci” este Mark Slats de la Ocean Rowing Company din Țările de Jos, compania care i-a construit barca personalizată de 24 de picioare. Este făcută din același material ca mașinile de curse și este acoperită cu logo-urile sponsorilor. Barca se redresează singură pentru a face față valurilor de 40 de picioare care o vor lovi. În mai, Spotz a călătorit în Țările de Jos pentru a testa barca, inclusiv capacitatea ei de a se redresa singură. Într-un videoclip distribuit pe rețelele sociale, poartă o cască în cabina interioară în timp ce unul dintre constructorii bărcii răstoarnă ambarcațiunea cu susul în jos. „Sunt pe tavan”, spune ea, țipând cu un zâmbet larg. „O, Doamne, a fost foarte distractiv.” Slats, o legendă a canotajului oceanic la rândul său, va fi și un punct principal de contact pentru ea, mai ales dacă vor fi necesare reparații.
Fiji este alcătuit din aproximativ 330 de insule în Pacificul de Sud, dintre care o treime sunt locuite. Palmierii și plajele sale cu nisip alb îl fac o destinație turistică populară. Dar dincolo de insulele principale și de stațiuni, accesul la apă potabilă curată poate fi o provocare serioasă. „Când ne gândim la criza apei, probabil nu ne gândim la Fiji”, spune Katie Spotz, membră a Clubului Rotary din Cleveland. „Există unele locuri în Fiji la care se ajunge foarte greu, foarte costisitor și, da, există sezonul ciclonilor, așa că sunt mulți factori care fac foarte dificil accesul la apă curată.”
Doar 42 la sută din populație — și numai 27 la sută în zonele rurale — au acces la apă potabilă gestionată în siguranță, potrivit UNICEF. Apa contaminată poate răspândi boli și poate duce la absențe de la muncă și de la școală. Căutarea apei curate poate fi, de asemenea, o povară economică.
Pe unele dintre insulele îndepărtate ale statului Fiji, apa curată trebuie livrată cu barca, un demers costisitor și care consumă mult timp. Alte provocări pentru sursele de apă sigură variază de la furtuni și schimbări climatice până la infrastructură îmbătrânită.
Prin traversarea sa în Pacific, Spotz își propune să strângă 1 milion de dolari pentru proiecte de apă potabilă curată în Fiji. Ea a încheiat un parteneriat cu organizația nonprofit Give Clean Water și cu Sawyer Foundation, având ca obiectiv distribuirea de filtre de apă Sawyer către 20.000 de locuințe, extinzând accesul la apă potabilă curată pentru 100.000 de oameni. Lucrând cu Ministerul Sănătății din Fiji, obiectivul final al Give Clean Water este să ajute Fiji să devină una dintre primele țări în curs de dezvoltare care obțin acces universal la apă curată la nivel național.
Spotz este ambasadoare pentru Sawyer, iar compania îi sponsorizează traversarea Pacificului. „Suntem foarte onorați că Katie a ales Give Clean Water și că a ales Fiji pentru a oferi ceva înapoi”, spune Darrel Larson, un membru Rotary din California și fondatorul și directorul Give Clean Water. Larson este, de asemenea, directorul internațional al programelor umanitare la Sawyer.
Spotz își inspectează barca, o ambarcațiune personalizată de 24 de picioare, concepută să se redreseze singură pentru a face față valurilor de 40 de picioare pe care se așteaptă să le întâlnească.
De asemenea, are un „om al vremii” care o va ajuta să facă față la ceea ce îi aruncă natura în cale, inclusiv impactului a ceea ce se preconizează a fi un El Niño record. Cele 3.000 de produse alimentare ale ei, inclusiv mese liofilizate, batoane de ciocolată, batoane energizante și gustări, au fost împachetate cu luni înainte.
Spotz are echipamente de urmărire și comunicare pentru a ajuta la evitarea coliziunilor și un ham de siguranță pentru a rămâne legată de barca ei. Plasturii topici o vor ajuta cu răul de mare, iar medicația o va ajuta cu somnul. Divertismentul va fi asigurat de podcasturile și muzica ei preferate, în special Britney Spears și Sia. Serviciul de internet prin satelit o va menține conectată cu echipa și familia ei.
De asemenea, va fi în contact regulat cu Darrel Larson, fondatorul și directorul Give Clean Water, organizația nonprofit cu care a colaborat la proiecte privind apa în Fiji. Larson este membru al Clubului Rotary din Oceanside, California. El și Spotz au vizitat împreună Fiji în primăvara trecută, călătorind pe o insulă pentru a distribui filtre de apă și pe alta pentru a verifica filtrele care fuseseră distribuite anterior. Ei speră ca, din banii strânși, să poată oferi acces la apă curată tuturor locuitorilor națiunii insulare. „Este o ființă umană uimitoare și are o inimă de aur”, spune Larson.
Spotz are de mult timp o relație cu Rotary, vorbind în fața cluburilor din Cleveland și din împrejurimi, inclusiv la Clubul Rotary din Chagrin Valley (Chagrin Falls), care a sponsorizat o bursă a Fundației Rotary care a ajutat-o să obțină o diplomă de master în antreprenoriat social la Goldsmiths, University of London. S-a alăturat Clubului Rotary din Cleveland în 2025.
Mama lui Spotz, Mary, o privește în timp ce își face bagajul. „Vine un moment în care trebuie pur și simplu să știi că asta își doresc … și că este mult mai bine să fie alături de visul lor decât împotriva lui”, spune Mary Spotz.
Spotz este în același timp avantajată și dezavantajată când privește spre traversarea Pacificului. Pe de o parte, știe la ce să se aștepte. Pe de altă parte, știe la ce să se aștepte. „Nu există cucerirea vreunui ocean”, spune ea. „Ești acolo, cu o atitudine smerită, cu speranță și recunoștință. Dacă oceanul ar vrea să mă ia, ar putea face asta într-o secundă.”
Pe apă, mâinile îi vor fi pline de bășici de la vâslit, iar corpul îi va face răni din cauza expunerii constante la apa sărată. Va fi singură timp de opt luni. Este mult timp fără contact uman, chiar și pentru cineva care se descrie ca fiind introvertit. În Atlantic, a plâns când a văzut un avion și din nou când a rămas fără batoane Snickers. Totuși, cea mai mare teamă a ei este să nu o facă. „Va fi greu să vâslesc”, spune ea. „Dar ar fi foarte greu să am 70 sau 80 de ani și să mă uit înapoi la viața mea întrebându-mă «ce-ar fi fost dacă?»”
Prima dată când Spotz le-a spus familiei că avea de gând să traverseze un ocean, nu au luat-o cu adevărat în serios. Când a devenit clar că nu glumea, au acceptat cu reținere. Tatăl ei și unul dintre frați au întâmpinat-o în Guyana când a ajuns. Mama ei i-a scris scrisori pentru fiecare zi a călătoriei. „Vine un moment când pur și simplu trebuie să știi că asta își doresc și poți fi alături de ei sau împotriva lor, iar mult mai bine este să fii alături de visul lor decât împotriva lui”, spune Mary Spotz.
De data aceasta, știau că vorbea serios. Mary este plină de un amestec de anxietate și mândrie. Se minunează de curajul fiicei sale și radiază de bucurie pentru binele pe care fiica ei îl poate face în lume. Dar îi este și greu să privească Lacul Erie. Întinderea nesfârșită de apă îi amintește de fiica ei, singură pe ocean.
Ziua exactă a lansării — probabil la sfârșitul lui decembrie sau începutul lui ianuarie — va depinde de vreme. Spotz va avea un tracker live care îi va actualiza progresul și va posta și pe rețelele sociale.
Clubul Rotary din Cleveland va organiza evenimente înainte de lansarea ei și când se va întoarce. „Suntem cu toții pur și simplu uimiți de ceea ce este pe cale să facă și de faptul că face totul în numele ajutorării unor oameni pe care nici măcar nu îi cunoaște”, spune Tina Ingraham de la clubul din Cleveland. „Asta înseamnă Rotary.”
Clubul Chagrin Valley plănuiește, de asemenea, să organizeze evenimente pentru Spotz și îi va trimite încă o minge de tenis ca să-i țină companie. Spotz mai are și o sirenă croșetată și un rechin croșetat. Și 240 de scrisori de la mama ei, câte una pentru fiecare zi pe mare.
Când va ajunge la țărmurile Australiei, Spotz plănuiește să se odihnească și să se răsfețe cu pepene verde, mâncarea ei preferată. Va fi meritat asta după luni de zile petrecute singură pe ocean, vâslind 12 ore pe zi și mâncând hrană liofilizată.
Totuși, nu se va odihni mult. Și-a pregătit deja următoarea aventură. La câteva luni după ce își va încheia călătoria, intenționează să traverseze Australia pe bicicletă, iar apoi să vâslească din Darwin până în Singapore. În cele din urmă, plănuiește să meargă cu bicicleta înapoi până la Dakar.
Așa este, Dakar, locul din care și-a lansat prima expediție de traversare a oceanului acum aproape 17 ani. Iar prin această realizare, își va îndeplini obiectivul suprem de a înconjura globul folosind exclusiv forța umană — bicicleta, înotul, caiacul și vâslitul.
Uneori, oamenii o întreabă pe Spotz când va fi de ajuns. „Îmi place să fac asta”, răspunde ea, „așa că speram să continue pentru totdeauna.”
Această poveste a apărut inițial în numărul din noiembrie 2026 al revistei Rotary.