În căutarea fericirii
Cu ajutorul rotarienilor din întreaga lume, omul nostru obișnuit și curios își propune să descopere cum poate găsi fericirea
by Jeff Ruby
1 Dec 2025În vara dinaintea ultimului meu an de facultate, am plecat într-un tur de o săptămână al stadioanelor de baseball împreună cu fratele meu. La acea vreme, aveam umerii puternici, părul des și încrederea debordantă. Timp de nouă zile, am călătorit din stadion în stadion alături de alți 24 de fani extaziați, într-un autocar confortabil cu aer condiționat, încurajând, râzând, cunoscând oameni. Am admirat focurile de artificii din tribunele de la Camden Yards și ne-am arătat respectul la memorialul Lou Gehrig de pe Yankee Stadium. La Detroit, l-am văzut pe Cecil Fielder lovind un home run atât de impunător și de puternic, încât s-ar putea să fi lăsat un crater pe Lună.
În fiecare seară, opream la câte un Red Roof Inn, unde Kenn și cu mine descărcam toate bagajele din autocar, o sarcină care ne-a adus un bax de 12 beri Bud Light, oferit de ghidul turului. În ciuda eforturilor noastre, berea nedesfăcută a început să se adune până când am fost nevoiți să umplem cu gheață cada unui hotel din Cleveland și să dăm o petrecere. După ce toți au plecat, eu și Kenn ne-am uitat la filme până am ațipit, cufundându-mă în acel somn liniștit care vine doar odată cu oboseala plăcută după zile întregi petrecute la soare. Nu doar vedeam America. O trăiam.
Jeff Ruby a vorbit cu membrii Rotary din întreaga lume pentru a afla cum arăta fericirea pentru ei.
Când s-a încheiat călătoria, viața a revenit brusc, iar amintirile excursiei la baseball au fost spălate de un tsunami de întrebări despre viitorul meu. Mă simțeam neliniștit și fără direcție, trecând printr-un ultim an de liceu dificil, care a inclus o claviculă ruptă și griji nesfârșite legate de absolvire. Tot ce îmi doream era să mă întorc în Detroit, să beau bere ieftină cu fratele meu și să privesc lovitura uriașă a lui Fielder.
După 25 de ani: eram critic gastronomic la revista Chicago, o poziție râvnită, care venea cu prestigiu, putere și un cont de cheltuieli generos. Timp de luni întregi, eram plătit să mănânc doar antricot maturat uscat, asezonat cu sare de mare de Himalaya și sfârâind sub bucăți groase de unt cu trufe și usturoi. Dacă vreun job ar fi trebuit să aducă fericire, acesta era.
În schimb, mă făcea anxios. Când nu îmi făceam griji din cauza scrisului, eram convins că voi fi confruntat în public de un chef furios sau că voi fi demascat ca un impostor fără pregătire în domeniul culinar. Mă implicam în dispute absurde pe Twitter cu străini și mă luptam să găsesc plăcere în mijlocul colesterolului meu în creștere și al taliei tot mai mari. În mintea mea stăruia o senzație grea că ajunsesem în jobul greșit, în viața greșită, iar pe măsură ce bacanala nesfârșită se transforma încet în ceva apăsător și urât, tot la ce mă puteam gândi era să ies de acolo. Cu alte cuvinte: Ce naiba era în neregulă cu mine?
Pune „tu” în eudaimonie
Întreabă 10 oameni ce își doresc de la viață și apar repede teme comune. Mulți vor vorbi despre iubire, pace sau sănătate. Alții se concentrează pe Dumnezeu sau pe căutări spirituale, căutând adevăruri mai profunde prin dezvoltare personală sau printr-un impact pozitiv asupra lumii. Cel mai des, însă, oamenii caută o formă de fericire.
Dar ce este, mai exact, fericirea? Un sentiment? O senzație fizică? Ceva mai mistic și universal? Interpretarea ta, care se poate schimba de la o zi la alta, depinde de numeroși factori: educația ta, experiențele tale, chimia creierului tău. Ironia că majoritatea dintre noi nu avem nicio idee cum să definim un concept la fel de subiectiv precum fericirea — ca să nu mai vorbim de a o atinge — nu ne oprește să încercăm. O maximă atribuită lui Platon definește omul drept „o ființă în căutarea sensului”, iar după 2.400 de ani și milioane de cărți de dezvoltare personală, nimeni nu a găsit ceva mai bun.
În fiecare an, World Happiness Report intervievează peste 100.000 de oameni din întreaga lume și analizează date pentru a crea un clasament global al fericirii țărilor. Mi s-a părut mereu că lista este puțin ridicolă: de ce era Finlanda mereu în frunte? În ce lume răsturnată erau salvadorenii, saudiții sau, de altfel, britanicii mai fericiți decât italienii care trăiesc la dolce vita? Despre ce era vorba în Egipt? Însăși ideea de a încerca să definești și să clasifici fericirea la scară internațională mi se părea un exercițiu inutil.
Dacă sapi puțin mai adânc, însă, descoperi că cifrele indexului nu se bazează pe emoțiile schimbătoare ale oamenilor sau pe momentele trecătoare de plăcere pe care învățasem să le caut. Mai degrabă, ele se bazează pe „evaluări ale vieții” care reflectă circumstanțele mai ample ale existenței unei persoane. Acestea pot include libertatea de a face alegeri în viață, faptul de a avea pe cineva pe care să te bazezi și generozitatea.
Stările emoționale temporare, precum zâmbetul și râsul („Mă simt fericit astăzi”), sunt ignorate în favoarea evaluărilor de ansamblu („Sunt fericit cu viața mea, în general”). Aceasta din urmă este legată de un concept pe care Platon și Aristotel l-au numit eudaimonia, care se traduce astăzi prin „fericire” sau „bunăstare” — deși, dintr-o perspectivă strict aristotelică, cuvântul reprezintă o pace durabilă obținută printr-o viață trăită cu sens, în acord cu valorile proprii.
Această distincție subliniază unde atât de mulți dintre noi greșim. Deși muncisem din greu ca să ajung în poziția mea la revista Chicago, puține aspecte ale meseriei de critic culinar erau în acord cu valorile mele generale. Într-o zi, fiica mea adolescentă, cu o limbă ascuțită, a declarat că îmi petreceam zilele „spunându-le oamenilor bogați unde să mănânce”, iar după aceea totul s-a prăbușit. Un an mai târziu, mi-am dat demisia și m-am întors la școală ca să obțin o diplomă în asistență socială.
Trăiește un moment Harvey
Michel Jazzar, Clubul Rotary din Kesrouan, Liban
Ce-ar fi dacă o viață fericită nu ar fi, totuși, atât de greu de atins? Poate că răspunsurile sunt la vedere, stând chiar acolo în Raportul Mondial al Fericirii și așteptând doar să fie culese. Sperând că așa este, am luat legătura cu membri Rotary din cinci țări diferite din lume — și de pe întregul spectru al clasamentelor naționale — și l-am întrebat pe fiecare cum definește fericirea în propria viață. Scopul a fost să adun nu doar filosofii de ansamblu, ci și sfaturi mai mici, mai concrete, pe care să le pot aplica în propria mea viață.
Am început aproape de coada clasamentului. Probabil afectat de instabilitatea politică și de o criză economică în desfășurare care a dus la penurii de bunuri și servicii, ratingul fericirii al Libanului se află pe locul 145 din cele 147 de țări incluse în raportul despre fericire. „Să găsești în Liban pe cineva fericit, mai degrabă decât rezilient, este foarte dificil”, spune Michel Jazzar, un dentist în vârstă de 74 de ani și fost guvernator al Districtului 2452, care locuiește în Jounieh, la aproximativ 10 mile nord-est de Beirut. „Libanezii sunt cei mai fericiți oameni deprimați din lume.”
Un tip sincer, cu aer de bunic, Jazzar gândește în arabă, își traduce mental gândurile în franceză și le exprimă în engleză. Are o pozitivitate sinceră care nu poate fi mimată; în gura lui, potențiale platitudini precum „Trebuie să fim cetățeni ai lumii” devin îndemnuri profunde la acțiune. Mi-a oferit multe sfaturi familiare — trăiește în slujba celorlalți; înconjoară-te de oamenii pe care îi iubești; nu-ți lăsa ego-ul să scape de sub control — dar o expresie mi-a rămas în minte: a vorbit despre a avea un „simț exuberant al umanității”. Când l-am întrebat ce înseamnă asta, mi-a spus că speranța poate duce la fericire, dar că poți exersa starea de a fi fericit într-un mod mult mai concret: prin râs. „Intru pe Facebook și ascult glume”, spune el. „Îmi place să mă uit la Steve Harvey ca să aflu cum râd americanii.”
Steve Harvey? Cheia fericirii este Steve Harvey?
Am căutat un clip vechi pe YouTube cu Harvey pe scenă, în costumul lui grena cel mai ridicol, improvizând despre bucuriile de a conduce o „mașină vai de ea”. Nu a fost chiar pe gustul meu, dar era ceva în entuziasmul nerăbdător al comediei stand-up care părea reconfortant. În fiecare dimineață, în cele 20 de minute în care obișnuiam să meditez, am decis să mă uit în schimb la un moment de comedie. De fiecare dată, acesta stabilea o stare clară pentru ziua mea. Cu John Mulaney și Sarah Silverman, am început să apreciez umorul din cele mai banale situații ale vieții mele; urmărindu-l pe Dave Chappelle, m-a ajutat să trec dincolo de formalitatea automată din interacțiunile mele cu oamenii — și am început să mă apropii de oameni cu o deschidere care m-a surprins chiar și pe mine.
Ambalavanan Muruganathan, Rotary Club of Madras Mid-Town, India
DIY
Apoi, am luat legătura cu Ambalavanan Muruganathan, directorul general al unei companii de producție din Chennai, India, și membru al Rotary Club of Madras Mid-Town. Evaluarea fericirii generale a unei țări cu o populație de 1,45 miliarde pare deosebit de dificilă, dar India a stârnit uimire ajungând pe locul 118. Asta însemna cu nouă locuri sub vecinul și partenerul său de dispute politice, Pakistan, fapt care a determinat publicația indignată Times of India să se plângă acru: „India tocmai a trimis o navă spațială pe Lună.” De parcă asta ar conta. Muruganathan nu a intrat în detalii despre clasarea slabă a țării sale, în afară de a spune: „Mai avem mult până să ajungem la liniștea minții.”
Yoghin și pasionat de fitness, Muruganathan, în vârstă de 58 de ani, a subliniat în repetate rânduri importanța exercițiilor fizice și a mindfulness-ului, a unei „viziuni la 360 de grade” și a conștientizării depline a împrejurimilor. Poți ajunge la această stare, susține el, nu căutând fericirea, ci mai degrabă stabilitatea. Iar cea mai bună modalitate de a cultiva stabilitatea este prin încrederea în sine, care trebuie insuflată copiilor de la o vârstă fragedă. „Școlile trebuie să identifice calitatea specială a fiecărui copil și să îl ajute să o dezvolte”, spune el. „Copiilor nu li s-a permis să își înțeleagă măreția.” Doar atunci când oamenii învață să se înțeleagă pe ei înșiși, spune Muruganathan, vor îmbrățișa umanitatea — și propriul lor potențial.
Nu am reușit să repar problemele din sistemul educațional al Americii înainte de termenul limită pentru acest articol, așa că am întrebat-o pe Avi, adolescenta mea sigură pe sine de 13 ani, dacă afirmația lui Muruganathan i se pare adevărată. „Nu este treaba altora să mă facă să mă simt bine”, a răspuns ea. „Trebuie să o fac eu însămi.”
Avi a explicat că încrederea ei nu își avea originea la școală, ci mai degrabă în echitație. Fusesem la câteva dintre lecțiile fetei de-a lungul anilor și mi se păruseră greu de privit. Instructoarea ei severă părea mereu să strige la ea să își țină umerii drepți. La 13 ani, eu m-aș fi destrămat sub critica neîncetată; Avi o vede ca pe cea mai rapidă cale de a se îmbunătăți la ceva care contează profund pentru ea. În timpul ultimului an școlar, când o profesoară de sport a mustrat-o pentru lipsa ei de talent la gimnastică, Avi pur și simplu a ridicat din umeri. „Pot controla un cal de 1.000 de livre”, a spus ea mai târziu. „Cui îi pasă dacă știu să sar coarda?”
Pictează cu o paletă cosmică
Sapna Jaggeshar Mudhoo, Rotary Club of Helvetia Happiness, Mauritius
„Tindem să așteptăm ca fericirea să apară”, spune Sapna Jaggeshar Mudhoo. „Ea este deja acolo, dacă înveți să recunoști ce semnale îți transmit corpul și creierul.”
Psiholog și, în mod potrivit, membră fondatoare a Clubului Rotary Helvetia Happiness, firea ei luminoasă reflectă împrejurimile sale din Mauritius (clasată pe locul 78), o națiune insulară tropicală africană din Oceanul Indian, cunoscută pentru plajele sale uimitoare, recifele de corali și, cumva, o cascadă subacvatică. Dar schimbările climatice și impactul economic al pandemiei au lovit puternic insula, iar Jaggeshar Mudhoo spune că locuitorii din Mauritius sunt ocupați să „lucreze pentru pacea din jurul nostru, nu și din interiorul nostru”. În practica sa, învățându-i pe oameni să își antreneze creierul să aștepte din nou bucuria — chiar și în momente mici — Jaggeshar Mudhoo le insuflă pacienților sentimentul că viețile lor contează.
Știam câte ceva despre asta. Ca terapeut în practică privată, îmi petrec zilele lucrând cu clienți care se confruntă cu droguri, abuz sexual, probleme de sănătate și traume complexe. Abordarea mea preferată în psihoterapie, terapia prin acceptare și angajament, se bazează pe ideea că noțiunile noastre generale despre fericire sunt greșite. Am fost condiționați să credem că fericirea este starea noastră naturală și că, dacă nu suntem fericiți, ceva este în neregulă cu noi. Ceea ce este de fapt normal este un flux mereu schimbător de emoții, plăcute, dureroase și banale. Dacă putem învăța să ne recunoaștem propriile gânduri — chiar și pe cele inconfortabile — fără a le judeca, atunci ne putem deschide către o viață cu o gamă mai largă de emoții: pace, conflict, mulțumire, tristețe. Gândește-te la asta ca la pictura cu fiecare culoare din paletă, după ce ai încercat aceeași nuanță de galben iar și iar.
La sfatul lui Jaggeshar Mudhoo, am petrecut o săptămână ținând un „jurnal al fericirii”, notând momentele emoționale din viața mea și senzațiile corespunzătoare. Unul a apărut în timp ce eu și soția mea o priveam pe Avi concurând într-o competiție de echitație, la o fermă, într-o zi toridă. Țânțarii aveau o sete de sânge surprinzătoare, iar eu alesesem cămașa nepotrivită pentru acea ocazie. Pe măsură ce după-amiaza trecea, simțeam cum o erupție iritantă mi se întinde pe spate.
Copilul nostru s-a clasat pe ultimul loc. Dar în timp ce vorbeam cu soția mea și ascultam greierii cântând sfârșitul verii, am simțit o senzație ușoară în stomac și o furnicătură blândă în ceafă. Și când acele senzații au dispărut, am rămas cu o claritate surprinzătoare că mintea mea, corpul meu și ceea ce mă înconjura se aliniaseră perfect, ca un fel de Tetris cosmic. Nu aveam nevoie de aer condiționat sau de o băutură rece când aveam în mine siguranța caldă că acel moment avea sens și că aveam să mi-l amintesc. Atunci am bănuit că Jaggeshar Mudhoo avea dreptate.
Allen Sellers, Clubul Rotary Panamá Nordeste, Panama
Mici victorii
Allen Sellers, membru al Rotary Club of Panamá Nordeste din Panama City de 44 de ani, spune că panamezii tind să gândească fericirea într-un cadru mai orientat spre obiective. „De multe ori am auzit că panamezii sunt unii dintre cei mai fericiți oameni din lume”, spune el. (Clasamentul fericirii al țării este locul 41 la nivel general.) „Cred că acest lucru se datorează, posibil, faptului că ne bucurăm de obiective specifice, imediate.”
Acest lucru a rezonat cu mine. Ani de zile, am crezut că listele de „lucruri de făcut” sunt o mare pierdere de timp (Nu scrie despre a face! Doar fă-o!), dar în ultimul timp am descoperit că actul de a bifa sarcinile îmi oferă o satisfacție imensă. Este o dovadă a progresului, o ocazie de a-mi permite să sărbătoresc micile victorii.
Sellers, un bărbat blând de 76 de ani, cu experiență în armată și în mediul corporativ, spune că acesta este un semn al unui lucru mai amplu: un sentiment general de pace interioară. „Fericirea”, spune el, „vine din multe lucruri mici, aparent nesemnificative, care, adunate, devin «FERICIRE» cu majuscule. Iar acesta este un sentiment de satisfacție și de stare de bine față de starea lucrurilor și de felul în care ne încadrăm în ele.” Cu alte cuvinte, acordați atenție factorilor obișnuiți, precum sănătatea și condițiile economice, dar nu treceți cu vederea aspectele emoționale: relațiile cu familia, prietenii și, cel mai important, cu voi înșivă.
Am urmat exemplul lui Sellers, „verificându-mă” în momente neașteptate: Ce simt? De ce simt asta? Sunt la fel de bun cu mine cum sunt cu oamenii pe care îi iubesc? Într-o zi, m-am așezat și am făcut o listă cu 50 de lucruri de care sunt mândru, un exercițiu care a trecut de la autoindulgență la înălțător și, în cele din urmă, profund. Nu e un mod rău de a petrece o oră. În zilele de atunci, am scos în mod regulat acea listă și am adăugat la ea. De fiecare dată, mă face să mă simt bine.
O formulă finlandeză pentru fericire
Katja Koskimies, Clubul Rotary Oulu City, Finlanda
Ceea ce mă aduce la epicentrul mondial al fericirii din ultimii opt ani: Finlanda. Când am luat legătura cu Katja Koskimies, care locuiește în orașul de coastă Oulu, aproape de Cercul Polar, părea că stă întinsă într-un fel de hamac, într-o grădină idilică. Cu părul ei roșu aprins și entuziasmul necontenit, iese în mod clar în evidență în țara ei natală, unde oamenii tind să fie mai rezervați în a-și arăta emoțiile. „Îmi place să vorbesc despre sentimente”, spune ea. „Dacă îți poți recunoaște propriile sentimente, este ușor să îi înțelegi pe ceilalți.”
În Finlanda, spune Koskimies, o antrenoare de afaceri în vârstă de 53 de ani, mulțumirea este adesea liniștită și ancorată în momentele de zi cu zi; asta poate însemna o plimbare prin pădure sau să te bucuri calm de o ceașcă de cafea în tăcere. În general, această mulțumire este legată de unul dintre trei lucruri: simplitate, natură sau spațiu personal.
Desigur, finlandezii au câteva avantaje înnăscute: țara este spațioasă, aproximativ cât Germania, dar cu o populație de 15 ori mai mică, iar chiar și aparentele dezavantaje, precum iernile cumplit de reci, nu par să deranjeze pe nimeni. Membră a Rotary Club of Oulu City, Koskimies a povestit despre bebeluși care învață de rutină să doarmă afară la temperaturi mult sub pragul de îngheț. „Vremea nu face nicio diferență pentru noi”, spune ea. „Soare, ploaie, zăpadă, este în regulă.” Vara, Koskimies merge cu motocicleta și se relaxează în sauna de lângă lac; iarna, totul înseamnă snowmobiling, hochei și pescuit la copcă — atât timp cât poate fi aproape de natură și poate absorbi totul, o filozofie care făcea ecou „viziunii 360” a lui Ambalavanan Muruganathan.
Nu știu să patinez și i-am promis mamei mele că nu mă voi urca niciodată pe o motocicletă, dar a doua zi după ce am vorbit cu Koskimies, îmi plimbam câinele și ascultam un podcast când mi s-a descărcat telefonul. Iritarea mea față de tăcerea bruscă a lăsat repede loc plictiselii. În timp ce mă uitam în jur după orice stimul care să mă salveze, plictiseala s-a transformat în curiozitate. Oare cum arată în interior acel conac în stil Tudor? Curând, eram copleșită de uimire față de ceea ce mă înconjura. Cartierul meu era frumos, cerul vast și extraordinar, iar câinele meu, mereu lipsit de complicații, era tovarășul perfect cu care să trăiesc acest moment. Toate acestea, la doar două străzi de ușa mea.
Pași mici, efecte mari
Așadar, ce am învățat din toate acestea? În cele din urmă, sfaturile mici au ajuns să facă cea mai mare diferență — orice lecție pe care o puteam practica zilnic pentru a crea suficiente momente de grație și atenție conștientă, astfel încât fericirea să înceapă să se strecoare în viața mea fără să-mi dau seama. Deosebit de util a fost un „calendar al fericirii” pe care Michel Jazzar l-a împărtășit, cu un îndemn diferit pentru fiecare zi, niciunul foarte complicat („Fă un pas către un obiectiv important, oricât de mic”), ci mai degrabă mementouri esențiale în ritmul zilnic al vieții mele. În luna în care am urmat calendarul lui Jazzar, m-am reconectat cu un vechi prieten, am renunțat la o ranchiună veche și am terminat de scris un roman la care tot lucram de ani de zile. După 30 de zile, vedeam o lume plină de posibilități.
În acea lună, s-a mai întâmplat ceva. Mi-am lăsat, de asemenea, fiul la începutul primului său an de facultate. Muncise din greu ca să ajungă în acea zi, arătând o dedicare constantă față de studiu și dezvoltare personală pe care, sincer, nu o anticipasem. Cum era de așteptat, au existat multe emoții puternice. După ce mi-am luat rămas-bun de la el în camera lui de cămin, cerul s-a dezlănțuit, ploaia a căzut torențial, iar eu am plâns în hohote în mașină. A fost cumplit și minunat și probabil mai autentic decât orice moment pe care îl trăisem vreodată în cei 53 de ani ai mei. Nu era fericire și nici tristețe. Era viață.
Această poveste include fotografii de Evan Sheehan, styling de recuzită realizat de Kelly McKai și ilustrații de Madison Wisse. A apărut inițial în numărul din decembrie 2025 al revistei Rotary.