7 Aug 2025
Bill Bogdan se apropie de marginea piscinei. Este o zi emoționantă pentru tatăl în vârstă de 55 de ani, voluntar și membru în consiliul de administrație al organizației: Doi dintre copiii săi învață să facă scufundări în pregătirea unei călătorii de familie în Mexic, în această vară.
În timp ce copiii lui ascultă cu atenție instructorul, Bogdan decide să li se alăture tuturor în piscină. Brațele lui puternice se încordează în timp ce se lasă jos din scaunul cu rotile. Aterizează greu pe sol, apoi își mută picioarele, care sunt paralizate, în apă și se împinge înăuntru. Iese la suprafață cu un zâmbet. „Este unul dintre puținele locuri din lume unde pot merge fără să am nevoie de scaunul meu cu rotile”, spune el.
Organizația nonprofit Diveheart le oferă persoanelor cu diverse dizabilități acces la „terapie prin scufundări”.
„Terapie prin scufundări”
Când Elliott a lansat Diveheart în 2001, viziunea lui a fost simplă: voia să le ofere persoanelor cu mobilitate redusă acces la scufundări, un sport pe care îl iubea. Intuitiv, s-a gândit că cineva cu, să zicem, o leziune a măduvei spinării ar putea beneficia de senzația de lipsă de greutate în apă. Spera să facă scufundările mai accesibile și mai primitoare pentru toți.
„Pentru mine, emoția vine atunci când un scafandru se uită în jos pentru prima dată și spune: «Doamne, stau în picioare. Nu sunt în scaunul meu cu rotile»”, spune Elliott.
Totuși, ceea ce a aflat repede este că „terapia prin scufundări”, așa cum o numesc Elliott și alții, poate ajuta persoane cu o gamă largă de afecțiuni fizice, cognitive și mintale. Pe lângă instruirea scafandrilor cu paralizie, inclusiv persoane cu paraplegie și tetraplegie, Diveheart a instruit persoane cu paralizie cerebrală, scleroză multiplă, vedere limitată sau orbire, SLA, autism și tulburare de stres posttraumatic, printre alte afecțiuni.
Instructorii Diveheart și însoțitorii voluntari parcurg atât pregătire pentru scufundări, cât și „pregătire pentru empatie”, astfel încât să fie sensibili la nevoile scafandrilor adaptați. Asta poate însemna, de exemplu, să își limiteze folosirea picioarelor sau a brațelor și să se bazeze pe alte persoane pentru a le pune și scoate masca.
În timpul acestor instruiri, în special, Elliott spune că își simte mândria față de Rotary. Este o muncă dificilă, să înveți cum să ajuți cât mai bine o persoană care poate nu poate comunica verbal sau care folosește un scaun cu rotile și trebuie mutată în siguranță către și de pe o barcă și în apă. Prin însăși natura lor, spune el, sesiunile sunt ghidate de spiritul Service Above Self. Valorile Rotary sunt valorile Diveheart.
Sesiunile Diveheart din apropierea sediului său din Downers Grove au loc în piscine și lacuri adânci de carieră din Illinois și Wisconsin, iar în alte părți din Statele Unite și din lume există filiale Diveheart. Organizația nonprofit a construit relații cu stațiuni și a instruit operatori de scufundări la nivel global și conduce călătorii de grup în locuri precum insulele caraibiene Cozumel, Grenada și Roatán. De multe ori, familii întregi participă la aceste călătorii, iar pentru mulți este prima lor aventură internațională.
„Le spun oamenilor că, de fapt, nu este vorba despre scufundări”, spune Elliott. „Este vorba despre a lua o persoană cu un handicap și a crea o schimbare de paradigmă. Astfel, nu mai este «Johnny în scaun cu rotile». Este «Johnny, scafandrul». Iar apoi merg mai departe și își asumă alte provocări.”
Un drum spre liniște
După ce Amber Rangel a rămas paralizată de la piept în jos într-un accident de schi nautic și era cât pe ce să se înece, nu a mai vrut să aibă nimic de-a face cu apa. Înainte de accident, la 20 de ani, era o sportivă semiprofesionistă de schi nautic desculță, care străbătea apa în competiții de slalom și probe de trucuri. După aceea, erau suficiente doar câteva picături de apă stropite pe față în timp ce făcea baie ca să îi declanșeze emoțiile.
Această nouă realitate, inclusiv folosirea unui scaun cu rotile, părea sufocantă. „Mulți dintre prietenii mei plecau la facultate sau își întemeiau familii ori pur și simplu făceau cele mai grozave lucruri pe care le-ar putea face un tânăr de 20 de ani”, spune ea. „Iar eu aveam probleme de incontinență și îmi era teamă să fac duș.”
Rangel a descoperit că îi plăcea schiul adaptat pe zăpadă, iar doi dintre instructorii ei, de asemenea voluntari la Diveheart, au încurajat-o să ia în considerare scufundările. A reflectat mult timp la această idee înainte de a accepta invitația. Și-a învins teama de apă, iar când a intrat în piscină, a început să vadă noi posibilități. „Aceasta era o șansă să fac ceva diferit și ceva nou”, spune ea. S-a simțit ușurată să fie în apă, în picioare, fără greutate și departe de scaunul ei cu rotile.
Până atunci, Rangel nu se gândise prea mult la călătorii, dar a fost atrasă de ideea de a face scufundări în ocean. S-a alăturat unei excursii de grup Diveheart la Cozumel, în largul Peninsulei Yucatán din Mexic, iar asta a aprins ceva în ea. Curând după aceea, a călătorit în Honduras și a făcut scufundări cu instructorii Diveheart. A descoperit că scufundările erau o cale spre liniște și spre senzația de lipsă de greutate — mai mult despre senzații decât despre priveliști. „Vreau să ies din scaunul cu rotile”, spune ea. „Și îmi place să pot pur și simplu să plutesc.”
Acele prime experiențe de călătorie i-au construit încrederea, atât de mult încât s-a întors în Honduras la fiecare câteva luni, singură, făcând scufundări ziua și stând la un localnic sau într-un hostel noaptea. I-au plăcut oamenii de acolo și a constatat că era mai ușor să se deplaseze în scaunul cu rotile decât acasă. „M-am chinuit mai mult să ajung la un Starbucks în Chicago decât m-am chinuit să mă descurc în Honduras”, spune ea. „Oamenii pur și simplu mă tratau diferit acolo.”
Aceste călătorii au ajutat-o să treacă peste multă furie, spune ea. În Honduras, și-a dat seama că încă deținea controlul asupra a cine era și asupra persoanei care voia să devină. A rezervat și mai multe călătorii internaționale — uneori pentru scufundări, alteori nu — vizitând Bali, Islanda, Tulum.
Înainte de accidentare, Rangel abandonase liceul. Avea nevoie de educație și de un venit stabil pentru a continua să facă scufundări și să exploreze lumea în felul ei. Și-a obținut diploma GED, s-a înscris la facultate, iar în 2024, la vârsta de 30 de ani, a absolvit cu onoruri University of Illinois Urbana-Champaign. Acum este în proces de a aplica la facultatea de drept. Și atribuie meritul pentru faptul că o împinge constant să facă mai mult și să fie mai bună, atât în apă, cât și pe uscat, scufundărilor autonome.
Sprijin esențial din partea Rotary
La început, Elliott a pus afișe în magazine de scufundări pentru a găsi participanți, voluntari și instructori. A promovat organizația aflată la început în cadrul întâlnirilor cluburilor Rotary, alăturându-se el însuși Rotary în 2003.
„Rotary a fost pentru noi un sistem de sprijin extraordinar încă de la început”, spune Tinamarie Hernandez, director executiv al Diveheart, de asemenea membră a Clubului Rotary din Downers Grove. „Este important să faci parte din comunitate, iar asta înseamnă Rotary.”
După o prezentare la un club din Oak Lawn, de exemplu, Elliott l-a întâlnit pe superintendentul liceului Oak Lawn Community High School, care i-a oferit acces la piscina școlii. Astăzi, este programul de piscină cu cea mai lungă durată al Diveheart, de mai bine de un deceniu.
Vestea despre organizație s-a răspândit, susținută în mare măsură de talentul lui Elliott de a spune povești și de legăturile sale din mass-media. Reportaje au apărut la NBC, CNN, revista Money, revista Success și în alte publicații, iar interesul a crescut puternic. În 2008, veterana armatei SUA Tammy Duckworth, care și-a pierdut picioarele în războiul din Irak, a atras atenția publicului când a făcut scufundări cu Diveheart. La acea vreme era director al Departamentului pentru Afacerile Veteranilor din Illinois; astăzi este senatoare a SUA.
Pe măsură ce instructori de scufundări din alte orașe au luat legătura pentru a întreba cum își pot începe propriul capitol de scufundări adaptate, Elliott le-a spus mai întâi să se asigure că îi implică pe membrii Rotary. „Nu începem un program decât dacă persoana cu care lucrăm organizează întâlniri Rotary”, spune Elliott. „Ei sunt absolut esențiali.”
În 2010, Diveheart a avut un stand la Convenția Rotary International de la Montreal. Acolo, Elliott a întâlnit membri Rotary din Haifa, Israel, care voiau să înființeze un program de scufundări pentru copii cu autism. A lucrat cu ei pentru a strânge bani pentru echipamente de scuba și alte dotări.
La nivel mondial, Elliott estimează că aproximativ 50 de organizații nonprofit de scufundări adaptate au fost înființate datorită instruirii și sprijinului oferite de Diveheart. Deși doar câteva dintre acestea sunt considerate capitole Diveheart, majoritatea sunt organizații nonprofit independente. „Obiectivul nostru acum este să dezvoltăm scufundările adaptive la nivel mondial și să continuăm să ne îmbunătățim practicile de instruire pentru a fi reperul de referință în materie de bune practici”, spune el.
Instructorul de scufundări Bruce Bittner se aruncă în apă în timpul antrenamentului la o piscină de liceu din Oak Lawn, Illinois.
Diveheart a atras, de asemenea, atenția profesioniștilor din domeniul medical. Elliott vorbește în mod regulat la conferințe medicale despre beneficiile terapiei prin scufundări. La târgurile de profil dedicate scufundărilor, Diveheart a găzduit simpozioane de scufundări adaptate care au atras cercetători, medici, profesori și terapeuți. Iar în ultimii ani, Diveheart a început să ofere credite de educație continuă pentru persoanele din domeniul medical.
Unele studii de cercetare de mici dimensiuni indică faptul că scufundările pot avea beneficii măsurabile pentru persoanele cu tulburare de stres posttraumatic, autism și dizabilități fizice. Richard Moon, care cercetează medicina scufundărilor la Duke University School of Medicine, spune că, anecdotic, se știe că scufundările îmbunătățesc starea de spirit a unei persoane, reduc depresia și anxietatea și îi ajută pe oameni să se relaxeze. „Oamenii îmi spun adesea: «Ei bine, sunt foarte anxios, dar odată ce intru în apă, mă simt minunat»”, spune el.
Moon a făcut cunoștință cu Diveheart prin intermediul unui coleg medic. „Există multe motive pentru care unii oameni nu ar trebui să facă scufundări, cel puțin conform regulilor”, spune el. „Să poți lua oameni care au diverse dizabilități și să le permiți să facă scufundări este un lucru minunat.”
Redefinirea abilităților
Veronica DeJong a aflat despre Diveheart acum doi ani, în timp ce participa la un grup de sprijin pentru persoane cu leziuni cerebrale traumatice. La acel moment, avea 29 de ani și nu știa să înoate.
Cu doar trei ani înainte, DeJong a avut o durere de cap care s-a agravat atât de mult încât voma și vedea dublu. La spital, a aflat că avea cheaguri de sânge în sinusurile venoase ale creierului, care provocau acumularea de presiune asupra nervilor optici. „Aveam toate simptomele unui accident vascular cerebral”, spune ea.
Scafandra adaptivă Veronica DeJong primește ajutor pentru a-și pune masca.
În perioada de după aceea, încă vedea dublu. Terapia vizuală a ajutat, dar conștientizarea spațială și percepția adâncimii au rămas afectate, la fel ca memoria ei pe termen scurt. Multitaskingul poate fi copleșitor, iar ea nu mai poate conduce.
Când DeJong a aflat despre Diveheart, i-a plăcut ideea de a se arunca în ceva nou și diferit. Deși îi era teamă de apă, s-a simțit încurajată de recenta ei urgență medicală. „Îmi spuneam mereu: am trecut prin cheaguri de sânge în creier. Pot să fac asta.”
În timp, a trecut de la capătul puțin adânc al bazinului din Oak Lawn la cel adânc, învățând să înoate în timp ce învăța să facă scufundări. În apă, nu trebuie să își facă griji că se va împiedica și va cădea, așa cum se întâmplă pe uscat. În plus, se scufundă întotdeauna cu parteneri care știu că are probleme de memorie, iar ea știe că o susțin.
În 2024, DeJong a călătorit în Insulele Cayman cu un grup de femei prin Diveheart și a făcut pentru prima dată scufundări în ocean. Furtunile au limitat timpul efectiv petrecut la scufundări, dar per ansamblu, călătoria a părut o victorie. A fost prima dată când DeJong a părăsit SUA și a făcut-o să simtă că orice era posibil. „Fiecare are abilități diferite. Eu doar redefinesc care sunt abilitățile mele”, spune ea. „A fost greu să accept noua mea normalitate, dar să fac asta prin Diveheart a fost minunat.”
Scafandrul adaptiv Adarsh Akula își pregătește echipamentul lângă piscină.
O experiență împărtășită
Apa a fost o parte importantă din viața lui Bill Bogdan de când se știe. Când avea doar 8 luni, a fost diagnosticat cu un tip de cancer la coloana vertebrală numit neuroblastom. Îndepărtarea tumorii a dus la paralizia picioarelor. Înotul și terapia în apă l-au ajutat să își întărească mușchii, iar părinții lui au instalat o piscină supraterană. Un prieten din liceu i-a stârnit interesul pentru scufundări, ceea ce l-a determinat să obțină certificarea prin Handicapped Scuba Association.
Bogdan încă se emoționează când își amintește de prima lui excursie de scufundări în Bahamas, pe când avea în jur de 20 de ani. Echipajul de scufundare nu i-a permis să își ia scaunul cu rotile pe barcă, deoarece se temeau că nu ar fi stabil în apa agitată. La început, a ezitat să lase scaunul în urmă — rareori se despărțea de el. Dar odată ce a intrat în apă, s-a simțit ca o altă persoană. „Timp de trei ore, aproape am uitat că aveam un handicap, pentru că am putut face trei scufundări”, spune el. „Și tot timpul, fără scaun cu rotile, fără nimic. Eram în apă, înotam, admiram viața marină, admiram coralul, pur și simplu mă distram de minune.”
A fost încântat să afle mai târziu despre Diveheart și s-a alăturat organizației ca voluntar, dornic să ajute și alte persoane cu dizabilități să trăiască experiența scufundărilor. Experiența lui i-a inspirat și pe toți cei din familia sa să învețe să facă scufundări — mai întâi, pe soția sa și pe fiica lor cea mare, iar acum, pe cei doi copii aflați astăzi la piscină.
Dacă totul merge conform planului, prima lor scufundare în ocean ca familie va avea loc în această vară, într-o excursie Diveheart în Cozumel. Este ceva la care Bogdan visează de ani de zile și abia așteaptă să povestească totul când se întoarce.
„Le spun mereu oamenilor: nu lăsa dizabilitatea ta să fie handicapul tău”, spune el. „Nu există nimic ce nu poți face.”
Această poveste a apărut inițial în numărul din august 2025 al revistei Rotary.