A existat și un dezavantaj: În timpul verii, lacul era uneori acoperit de alge toxice albastre-verzi, care făceau apa nesigură.

În cele din urmă, argumentele despre efectele negative ale barajelor asupra mediului au înclinat balanța. După generații de eforturi și eșecuri dureroase la limită, drumul fusese deschis. Barajele urmau să fie îndepărtate. „Starea de spirit devenise foarte pesimistă, dar apoi acel pesimism s-a risipit și [starea de spirit] s-a schimbat în una foarte optimistă”, își amintește Root. „Am încercat să temperăm orice sărbătorire prematură. Mai aveam mult de muncă.”
 

Logistica îndepărtării a reprezentat o provocare
 

Chiar înainte ca KRRC să preia proprietatea asupra barajelor, a trebuit să angajeze firme de inginerie cu capacitatea de a gestiona amploarea uriașă a proiectului — după unele estimări, cel mai mare proiect de îndepărtare a barajelor și de restaurare a unui râu încercat vreodată în lume. La urma urmei, demolarea celor patru baraje era, cu un ordin de mărime, mult mai complicată decât să pui puțină dinamită la bazele lor și să le arunci în aer. „A trebuit să instaleze un pod, să înceapă construirea unei crescătorii de pești, să îmbunătățească drumurile și așa mai departe”, spune Root.

Logistica modului și a volumului în care să fie golite rezervoarele din spatele a trei dintre baraje a reprezentat o altă provocare. Eliberarea unei cantități prea mari de apă dintr-odată ar fi putut provoca inundații; prea puțină nu ar fi oferit suficientă forță pentru a evacua cele 15 milioane de yarzi cubi de sedimente, dintre care 90 la sută erau alge moarte. Odată ce rezervoarele au fost golite, barajele în sine au trebuit să fie demontate printr-o combinație de explozii cu dinamită și utilaje terasiere care sfărâmau cimentul și armătura rămase și îndepărtau cât mai multe dărâmături posibil.

Toate acele alge moarte, care se acumulaseră pe parcursul a mai mult de 100 de ani, reprezentau o complicație majoră în sine. „Barajele nu doar blochează trecerea peștilor, ci și captează apa care stă afară sub soarele fierbinte al verii”, explică Brownell. „În acest tip de zonă deșertică de mare altitudine, asta favorizează înfloriri masive de alge toxice. Toamna, algele mor și se scufundă la fund”, unde nu se pot descompune pentru că nu sunt expuse la oxigen.

Îndepărtarea barajelor și eliberarea acelor alge moarte reprezentau o amenințare potențial fatală pentru peștii din râu. „Pe măsură ce aceste materiale organice moarte sunt răscolite și trimise în aval în timpul golirii, acel material este expus la oxigen în timp ce se rostogolește peste pietre și alte obstacole”, spune Brownell. „Acest material va absorbi tot oxigenul din apă și va prăbuși nivelurile de oxigen dizolvat. Acesta era riscul care ne preocupa în ceea ce privește sănătatea peștilor — că aveam să prăbușim oxigenul dizolvat prin introducerea tuturor acestor sedimente moarte, organice, dezoxigenate.”

S-a înțeles încă de la început că eliberarea sedimentelor va avea efecte negative pe termen scurt. Pentru a se asigura că somonii și păstrăvii autohtoni sunt protejați cât mai mult posibil, inginerii și oamenii de știință au stabilit perioade specifice în care mai puțini pești s-ar afla în cursul principal al râului. Dar nu exista nicio modalitate de a proteja speciile de pești neautohtone, iar experții știau că imediat după căderea barajelor urma probabil o mortalitate masivă a peștilor. În plus, malurile râului aveau să devină, pentru o vreme, un peisaj stark, noroios, brăzdat de urmele lăsate de utilajele grele și aproape lipsit de vegetație verde. Armate de plantatori aveau să coboare în zonele afectate, răspândind semințe care aveau să înverzească rapid întinsele porțiuni de noroi, însă planificatorii proiectului știau că vor trebui să se pregătească pentru o perioadă dificilă, marcată de furie și alarmă din partea locuitorilor.

De aceea, explică Brownell, KRRC a organizat și a colaborat îndeaproape cu un grup „format din toate agențiile axate pe pești la care vă puteți gândi”, inclusiv departamentele pentru Fish and Wildlife din Oregon și California, National Marine Fisheries Service și departamentele de pescuit ale triburilor. „Ei ne-au îndrumat să implementăm coborârea nivelului apei după ce migrația de toamnă urcase deja și își încheiase reproducerea, puii nu începuseră încă migrația spre aval și pur și simplu nu erau foarte mulți somoni în râu.”

Și, a concluzionat grupul, perioada ideală pentru ca această coborâre a nivelului apei să aibă loc era prima sau a doua lună din 2024.

Demolarea unui baraj

La 23 ianuarie 2024, un specialist în explozibili din echipa de detonare a proiectului a încărcat o plută cu dinamită și a pornit pe râul Klamath, chiar la nord de barajul Copco nr. 1 din nordul Californiei. Pentru a coborî în siguranță nivelul apei reținute de baraj, inginerii săpaseră un tunel lung de 90 de picioare și lat de 10 picioare prin baza barajului, lăsaseră capătul din amonte al tunelului astupat cu beton și introduseseră o țeavă de oțel în capătul din aval. Specialistul a vâslit până la capătul din amonte al tunelului, a montat explozibilii și apoi s-a îndepărtat plutind. Detonarea care a urmat a eliberat un gheizer spumos care, în mod potrivit, semăna cu spuma ce erupe dintr-o sticlă festivă de șampanie.

„Să privesc cum se golesc rezervoarele a fost unul dintre cele mai magice lucruri pe care le-am văzut vreodată”, își amintește Brownell. „Acestea erau peisaje care nu mai văzuseră lumina zilei de un secol. Am putut să văd cum râul revine la viață și își croiește noul traseu. A fost ca și cum aș fi privit 1.000 de ani de geologie desfășurându-se în decurs de două săptămâni.”

„Este incredibil de greu de descris ce a însemnat”, spune Hillman. „Să văd prieteni din triburile Klamath și Modoc, bărbați de vârsta mea care fac parte din această luptă și care nu au văzut niciodată în viața lor un somon depunând icre în râu, să-i văd cum își duc nepoții să privească somonii depunând icre …” Cuvintele i se sting, copleșite de uimire.

Demolarea și îndepărtarea barajelor s-au încheiat câteva luni mai târziu și au fost urmate de refacerea bazinului râului, eforturi conduse de Resource Environmental Solutions. „Prima etapă de vegetație, alcătuită numai din specii native, a avut rolul de a menține sedimentele pe loc și de a stabiliza zona”, spune Brownell. „Prima rundă de însămânțare s-a dovedit de fapt chiar mai reușită decât ne-am imaginat. Nu știam cât de bine vor crește aceste specii native în toată această algă moartă.”

Resource Environmental Solutions a încheiat un contract cu Tribul Yurok, ca principal grup de revegetare. „Am încheiat un contract și cu Tribul Karuk pentru monitorizarea calității apei și pentru relocarea somonului coho aflat în pericol”, spune purtătorul de cuvânt al companiei, Dave Meurer, iar alte triburi participă la diferite aspecte ale refacerii râului. „Când ești la fața locului și vezi cine face o mare parte din munca fizică, îi vei vedea cu siguranță pe membrii triburilor în prim-plan”, spune Meurer.

Așa cum era de așteptat, au existat momente dificile după căderea barajelor. Zonele din jurul barajelor demolate arătau ca peisaje lunare, iar priveliștea utilajelor galbene de excavare care săpau în maluri era tulburătoare. Așa cum s-a prevăzut, rata pierderilor în rândul speciilor de pești nenative a fost îngrijorătoare — de ordinul milioanelor, spune Brownell — deoarece nivelul de oxigen dizolvat din apă s-a prăbușit după eliberarea unei cantități atât de mari de sedimente.

„Știam că va urma, dar tot a fost greu”, spune Brownell. „Am văzut păstrăvi și pești-sugativă morți aduși de apă chiar în fața locului unde îmi plimbam câinele. Nu a fost ușor de văzut, dar nu a fost nimic în comparație cu ceea ce ne pregăteam să înfruntăm.”

Vindecarea acelor răni a fost marcată de o priveliște extraordinară care a apărut în doar câteva săptămâni după demolarea barajelor: somon și păstrăv steelhead din nou în porțiunile superioare ale râului și ale afluenților săi. „Nimic nu se compară cu sentimentul pe care l-am avut prima dată când am văzut pești deasupra fostelor amplasamente ale barajelor”, spune Brownell.

După ce barajul Iron Gate a fost îndepărtat, grupul pentru conservare California Trout a instalat un dispozitiv sonar la fața locului. Acesta le-a permis oamenilor de știință să urmărească imagini în timp real cu peștii în timp ce înotau pe acolo. Cercetătorii au numărat cu atenție acele imagini, iar rezultatele au fost uimitoare: peste 6.000 de pești, în mare parte somon Chinook și păstrăv steelhead, în decurs de două săptămâni din octombrie. Curând, au fost observați migrând dincolo de locul fostului baraj demolat și somoni coho aflați în pericol, precum și chișcari din Pacific.

„Când am vizitat acele locuri din Oregon, arăta ca ceva desprins din Alaska”, spune Damon Goodman, director regional la California Trout și unul dintre oamenii de știință însărcinați să urmărească întoarcerea peștilor. „Este uimitor ce se întâmplă când dărâmi un zid de care peștii și-au lovit capul timp de o sută de ani. Am înlăturat acel obstacol, iar ei erau pur și simplu pregătiți să pornească.”

„Acesta este un miracol”

Într-o după-amiază târzie, fără nori, din octombrie trecut, în timp ce soarele din nord-vestul Pacificului inunda peisajul cu lumină, grupuri de oameni au ajuns într-o poiană din Yreka, California, lângă râul Shasta, unul dintre cei mai mari afluenți ai râului Klamath. Pe teren fuseseră montate corturi mari, deschise lateral, sub care se aflau rânduri de scaune și o scenă amenajată cu microfoane. Muzica indigenă acompania mulțimea tot mai numeroasă, iar mulți oameni se îmbrățișau, zâmbeau și râdeau. Erau membri ai triburilor din regiune, de la sugari la vârstnici, precum și activiști, membri ai organizațiilor nonprofit și locuitori care trăiau de-a lungul râului Klamath sau al afluenților săi. Cu toții și-au unit forțele cu triburile pentru a face posibil acest moment în care, pentru prima dată în mai bine de un secol, râul Klamath curgea neîngrădit între sudul statului Oregon și Oceanul Pacific.

În următoarele câteva ore, cei adunați au plâns, au cântat și au aplaudat discursuri care celebrau o zi despre care mulți erau siguri că nu va veni niciodată. „Este un fel de vis devenit realitate să văd barajele îndepărtate și somonul întorcându-se acasă”, i-a spus lui Toz Soto, manager pentru pescuit și biolog principal al Tribului Karuk, un videograf care înregistra momentul. „Am fost implicat în îndepărtarea barajelor aproape toată cariera mea, de mai bine de 23 de ani. Este un miracol. Nu îl pot descrie în alt fel. ... Asta arată pur și simplu că, dacă oamenii se unesc, muncesc din greu și nu renunță niciodată și au credința că ceva despre care știm cu toții că este corect se poate întâmpla, atunci se va întâmpla. Și s-a întâmplat, iar acum avem ... un râu care este conectat și un râu care se va vindeca singur.”

Și apoi, într-un moment încărcat de simbolism, Wendy „Poppy” Ferris, membră a KRRC numită de Tribul Karuk, a urcat pe scenă purtând un dar pentru Mark Bransom, directorul executiv al KRRC, pe care Jim Root îl găsise și îl recrutase. „Cred că am un dar care va însemna mult”, a spus Ferris, cu vocea tremurând de emoție. „Semnifică ceea ce ați făcut pentru copiii noștri. ... Mult după ce noi toți nu vom mai fi, bebelușii și copiii vor putea în continuare să își trăiască cultura așa cum am făcut eu când eram tânără. Așa că vrem să vă oferim acest lucru.”

Ferris i-a înmânat directorului executiv al KRRC un coș autentic pentru bebeluși, țesut manual, din tradiția tribală. Bransom și-a plecat capul, a îmbrățișat-o pe Ferris și, vărsând lacrimi, a acceptat cu umilință simbolul vieții și al reînnoirii.

Această poveste a apărut inițial în numărul din mai 2025 al revistei Rotary.