Eliberarea lui Julie Mulligan
După ce a fost răpită în străinătate, rotariana Julie Mulligan reflectează asupra rezilienței, iertării și a faptului de a trăi o viață mai autentică în spiritul Service Above Self.
by Kate Silver
1 Jan 2025Fotografie de Taylor Roades
Un bărbat moțăie în dormitorul lui. Este în jur de miezul nopții, liniște, cu excepția bâzâitului ușor al televizorului. Telefonul sună, trezindu-l brusc.
„John?”
„Julie? Ce s-a întâmplat?”
„N-ai auzit?”
„Auzit ce?”
„John. Am fost răpită.”
Julie izbucnește în plâns. Apoi, la telefon se aude vocea unui bărbat. Pe un ton tăios, cere 100 de milioane de naira — sau aproximativ 700.000 de dolari americani — pentru a o elibera în siguranță.
„Vă vom suna înapoi”, spune bărbatul.
Închide.
Au trecut aproape 16 ani de la acel apel telefonic din nordul Nigeriei către o casă din Drayton Valley, un orășel așezat între două râuri în centrul Albertei. Julie Mulligan a reflectat de multe ori asupra evenimentelor din aprilie 2009. Cum au schimbat-o pe ea și familia ei. Cum continuă să trezească emoții complexe. Cum i-au oferit o înțelegere mai profundă a naturii iertării și a interconectării dintre noi.
„Sunt Julie Mulligan. Am fost răpită. Sunt ținută undeva în Nigeria. Nu mă simt bine și probabil am malarie. Răpitorii stau acum cu mine. Am nevoie de datele de contact ale unor membri Rotary.”
Astăzi, Julie și soțul ei, John, locuiesc în Columbia Britanică, unde au rămas membri devotați ai Rotary. Iar Julie a ajuns să înțeleagă ce i s-a întâmplat, deși încă dureros, aproape ca pe un dar, pentru că i-a deschis calea de a vedea binele din oameni în locul răului.
Călătoria în Nigeria ar trebui să fie o oportunitate unică în viață de schimb profesional și cultural pentru cele cinci femei care călătoresc împreună. Au fost acceptate într-un program Group Study Exchange prin Rotary. Timp de o lună, se așteaptă să exploreze diferite orașe, să viziteze instituții guvernamentale și obiective culturale și să petreacă timp în locuri de muncă, locuind în același timp la gazde rotariene. Plănuiesc să lege prietenii cu o echipă din Nigeria, ai cărei membri îi vor găzdui mai târziu în Canada ca parte a schimbului.
În sensul acelor de ceasornic, de sus: Julie alături de ceilalți participanți la Group Study Exchange înainte de răpirea sa; o scenă stradală aglomerată din Kaduna; un decupaj de ziar din 2009 dintr-o publicație canadiană.
Prin amabilitatea lui Julie Mulligan; Andrew Esiebo; Newspapers.com
Conduce echipa canadiană Julie Mulligan, președinta Clubului Rotary din Drayton Valley. La 44 de ani, Julie este suplă, are ochi verzi calzi, păr castaniu și un umor sec, prompt. Este cea mai în vârstă din grup, alcătuit din alți patru profesioniști de 20 și 30 și ceva de ani, și este singura membră Rotary.
Julie, care lucrează în industria asigurărilor, este entuziasmată. I-a plăcut timpul petrecut în Africa cu un an înainte, când ea și John au mers cu bicicleta prin părți din Tanzania. Abia așteaptă să se întoarcă. Membră Rotary din 2001, este deosebit de încântată să creeze noi legături Rotary în Africa.
Situat în partea de centru-nord a Nigeriei, Kaduna este un oraș aglomerat și uneori haotic, cu aproximativ 1,2 milioane de locuitori. Deși este un important centru industrial, infrastructura și serviciile orașului nu au ținut pasul cu creșterea sa. Penele de curent sunt frecvente, iar mulți oameni nu au acces la apă potabilă sigură. În întregul stat, numit tot Kaduna, aproximativ 45 la sută dintre oameni trăiesc sub pragul național al sărăciei.
Astăzi, răpirile au devenit o afacere profitabilă și o amenințare tot mai mare în unele părți ale Nigeriei, inclusiv în statul Kaduna. Pe lângă bandele înarmate și rețelele criminale care folosesc răpirile pentru răscumpărare ca să își finanțeze operațiunile, Boko Haram și alte grupări militante au comis răpiri în masă din motive ideologice și pentru a obține influență în negocierile cu guvernul. În martie 2024, indivizi înarmați au răpit 287 de școlari în statul Kaduna.
Dar la începutul anului 2009, lucrurile nu stăteau așa. Pe atunci, răpirile erau concentrate în jurul câmpurilor petroliere din sudul țării, în Delta Nigerului, însă în nord vizitatorii erau primiți cu brațele deschise. De fapt, să le arate rotarienilor aflați în vizită „adevărata” Nigerie este ceva ce Leonard Igini a iubit întotdeauna să facă. Ca membru al Clubului Rotary din Nassarawa-Kano, Igini a găzduit vizitatori din Norvegia, Suedia, Japonia, Canada, SUA și din alte locuri.
Și el se numără printre gazdele vizitei grupului canadian din 2009, cu planuri ca mai târziu să conducă echipa nigeriană care urma să viziteze Canada. „Cuvântul «risc» nu i-a trecut prin minte niciunuia dintre noi”, spune Igini despre echipa locală Rotary, „pentru că este ceva ce nu am trăit niciodată.”
La 16 aprilie, la aproximativ o săptămână de la începutul călătoriei, Julie și gazda ei nigeriană, Moses Kadeer, care aparținea Clubului Rotary din Kaduna, merg cu mașina spre casă după o întâlnire Rotary la un han, unde membrii grupului ei de schimb fuseseră oaspeți de onoare. Când ajung în fața casei lui Kadeer, un hatchback turcoaz oprește lângă ei. Șoferul coboară geamul și îi pune lui Kadeer o întrebare — îl cunoaște pe cutare? Când Kadeer spune că nu, trei bărbați sar afară și îl trag de pe scaunul din față, aruncându-l la pământ.
Apoi o apucă pe Julie. „Moses!”, țipă ea în timp ce o lovesc cu o armă mare. O împing pe bancheta din spate și demarează în viteză.
Pentru soțul lui Julie, John, apelurile telefonice cu răpitorii ei au fost agonizante. A fost încântat când a venit în sfârșit apelul că ea fusese eliberată.
Credit imagine: Taylor Rhodes
John este șocat după apelul telefonic cu Julie. De obicei, el este o voce calmă și rațională când vine vorba de familia lui, fie că este vorba despre Julie, cei doi copii adolescenți ai ei — Stephanie Dean, 19 ani, și Mackenzie Dean, 17 ani — sau despre fiii lui adulți, Greg și Rob Mulligan. Dar acesta este un teritoriu necunoscut.
John o trezește pe Steph și îi spune ce s-a întâmplat. Apoi își sună fiii și cei mai de încredere prieteni ai săi, care se întâmplă să fie și rotarieni. În câteva ore, Alex și Gayleen Blais, Mary și Terry Drader și fiul lui John, Greg, s-au adunat în jurul lui. Împreună, discută ce să facă. Să înceapă să strângă banii pentru răscumpărare? Să cheme poliția? O aleg pe a doua variantă, iar până dimineață sosesc doi agenți de la Royal Canadian Mounted Police, sau RCMP, poliția națională a Canadei.
Agenții îi spun lui John că răpitorii vor suna probabil din nou în curând. Ei notează cu exactitate cuvintele pe care John trebuie să le spună când răspunde la telefon, iar el nu trebuie să se abată de la scenariu. „Le era teamă că răpitorii urmau să afle mai multe informații despre cine eram, ce dețineam, din ce organizații făceam parte și toate celelalte lucruri de genul acesta”, spune John, „ceea ce i-ar fi făcut să mărească răscumpărarea”.
Agenții îi fac semn spre un scaun aflat la capătul unei mese și îi spun lui John că acolo va sta până când soția lui va fi eliberată. Și, în termeni foarte clari, îi spun că nu vor plăti o răscumpărare. „Guvernul Canadei nu negociază cu teroriști sau cu persoane care iau ostatici”, spune Peter Ryan, care era responsabil de unitatea de răspuns extrateritorial a RCMP în 2009.
Apoi, așteaptă să sune telefonul.
În lumina dimineții, Julie evaluează situația. În noaptea precedentă, ea și doi dintre răpitori au fost lăsați la un șantier întunecat și pustiu. Acum este clar că stau în interiorul pereților unei case neterminate, cu podele de pământ și fără acoperiș. Se uită la hainele ei prăfuite — un sacou cu decupaje complicate pe mâneci, pantaloni negri scurți și pantofi cu toc înalt — și își amintește, cu sarcasm, că purtase aceeași ținută nu cu mult timp în urmă la hotelul Beverly Wilshire, pentru o conferință de afaceri. Acum, brațele și picioarele îi sunt acoperite de mușcături de țânțari. Și nu mai are medicamentele ei antimalarie.
„Aveți 24 de ore ca să puneți banii în acest cont. Dacă nu o faceți, s-ar putea să nu mai auziți niciodată de noi — sau de Julie — din nou.”
Începe să înțeleagă lucrurile. Șoferul — care se întorsese temporar și îi spusese să-l sune pe John — pare să fie șeful. Cei doi tineri care stau cu ea răspund în fața lui. La lumina zilei, par să aibă cam aceeași vârstă ca copiii ei adolescenți. În timp ce șopârle și scorpioni se strecoară pe lângă ei, începe să vorbească cu băieții, spunându-le despre ea însăși, despre copiii ei, despre familia ei. Le arată fotografii din aparatul ei foto, disperată să vadă că ea contează.
Îi întreabă de ce fac asta. Cel mai tânăr, care spune că îl cheamă Anthony, are nevoie de bani pentru școală. Cel mai mare, care își spune Oyo, are nevoie pur și simplu de bani. „Aveau ideea că în America de Nord — în Canada — străzile erau pavate cu aur”, spune Julie.
Încearcă să negocieze cu cei doi, ca să-i atragă de partea ei. Verigheta ei, spune ea, probabil le-ar putea aduce 1.000 de dolari. „Ce-ar fi dacă am pleca de aici, am vinde inelul și ați primi banii?” întreabă ea. Ei nu mușcă momeala, iar ea își ascunde inelul în sutien — împreună cu cardul de memorie cu fotografii din aparatul ei foto — pentru siguranță.
Recunoscând că Anthony și Oyo nu sunt capii, ci cel mai probabil pioni, Julie simte un fel de legătură maternă cu ei. Ani mai târziu, se va gândi la ei ca la „băieții”. Iar pe măsură ce situația se prelungește, Oyo începe să-i spună „Mătușă”.
„John, când zbori aici? Când vii? Ce se întâmplă cu banii?”
Când sună a doua zi, vocea lui Julie este salvarea lui John — ea este în viață. Este și o tortură, pentru că este tulburată. Este speriată. Este nerăbdătoare, chiar furioasă. Iar sub supravegherea atentă a negociatorilor poliției, lui nu i se permite să spună ce vrea cu adevărat să spună. „A trebuit să rămân calm. Nu puteam să arăt emoție”, spune el. „Nu puteam să-mi arăt iubirea. Pentru că asta le-ar fi dat mai multă putere răpitorilor.”
De la stânga: David Alexander a coordonat răspunsul Rotary International la criză; John și Julie privesc relatările din presă despre răpire; Julie împreună cu (de la stânga) colegii membri Rotary din Drayton Valley, Mardi Dancey și Terry Drader, și Ross Tyson.
Monika Lozinska; Taylor Roades; Prin amabilitatea lui Julie Mulligan; Newspapers.com
Până acum, casa este închisă complet pentru a opri răspândirea oricărei vești și a o pune pe Julie într-un pericol și mai mare. Autoritățile canadiene îi dau lui John permisiunea ca cinci cupluri să i se alăture în casă. Zi după zi, prietenii și familia din Rotary îl ajută să reziste, chiar dacă tensiunea crește.
„A fost multă agitație, iar apoi multă liniște”, își amintește Steph, fiica lui Julie. Ea și fratele ei sunt luați de la școală și li se spune că nu pot vorbi cu nimeni. Casa era ca un submarin, izolată de lume, spune ea. „Totul era atât de apăsător.”
Pentru a scăpa de stres, Steph și Mackenzie fac plimbări lungi cu mașina. Ascultă muzică și sună pe telefonul mobil al mamei lor. „Intra direct mesageria vocală”, spune Steph. „Îl puneam pe difuzor și continuam să sunăm doar ca să o auzim spunând: «Bună, ați sunat-o pe Julie Mulligan.»”
Pe măsură ce situația continuă, agenții îl sfătuiesc pe John că cei mici nu ar trebui să fie acasă. Se tem că răpitorii ar putea deveni violenți față de Julie în timpul apelurilor. Așa că Steph și Mackenzie sunt trimiși să stea la rude și prieteni.
"Aceasta este Julie Mulligan. Am fost răpită. Sunt ținută undeva în Nigeria. Sunt într-o casă fără acoperiș și mă mușcă țânțarii. Nu mă simt bine și probabil am malarie. Răpitorii stau acum lângă mine. Am nevoie de câteva informații de contact ale unor membri Rotary."
Apelul ajunge la sediul central al Rotary International din Evanston, Illinois. David Alexander, pe atunci manager al diviziei de relații publice a Rotary, simte cum îi crește adrenalina când răspunde la telefon. Așezat în apropiere, secretarul general Ed Futa primește instrucțiuni de la Poliția Regală Călare Canadiană pe o altă linie. Încearcă să localizeze apelul; ține-o pe Julie de vorbă, spun agenții.
Au trecut câteva zile de la răpire, iar Alexander coordonează o echipă Rotary de răspuns la criză, aflată în contact strâns cu RCMP, precum și cu membrii Rotary din Drayton Valley. „Nu ne mai confruntaserăm niciodată cu așa ceva”, spune Alexander, „și cred că toți am simțit o responsabilitate reală de a face tot ce ni se spunea să facem.”
Stăpânindu-și vocea, mintea lui Alexander merge la capacitate maximă în timp ce încearcă orice tactică pentru a prelungi convorbirea cu Julie. Ea cere numerele de telefon ale unor membri Rotary anume — probabil pentru ca răpitorii să le ceară bani — iar el bâjbâie printr-o serie de întrebări. „Poți să literezi prenumele? Poți să literezi numele de familie? Îmi poți spune din ce club Rotary face parte?”
Apelul se încheie după aproximativ un minut și jumătate — prea puțin pentru a fi localizat. Apoi telefonul sună din nou. „Lucrăm la asta”, îi spune Alexander lui Julie, punând tot mai multe întrebări. Când răspunde, ea sună frustrată, furioasă. „Sunt într-o situație gravă și am nevoie de ajutor”, strigă ea. Apelul se întrerupe. Telefonul sună din nou.
După al treilea sau al patrulea apel, se așterne liniștea. Alexander stă acolo, bântuit și temându-se pentru Julie. „A fost cea mai grea jumătate de oră din viața mea profesională pe care am trăit-o vreodată”, spune el. „Mi s-a întipărit în memorie.”
Cam în a patra noapte, șeful îi ordonă lui Julie să urce într-o mașină și merg într-o casă înghesuită dintr-un oraș din apropiere. Înăuntru sunt două persoane noi: o tânără frumoasă, pe care ajunge să o cunoască drept Ann, și un bărbat amenințător pe nume Christian. În mintea ei, Julie se gândește la acest loc ca la „casa dinăuntru”, iar la locul anterior, fără acoperiș, ca la „casa de afară”.
„John, când zbori aici? Când vii? Ce se întâmplă cu banii?”
Șeful o duce într-un dormitor mic, cu gratii la ferestre. Acum, aflată în propriul ei spațiu, începe să pună la cale un plan. Când Ann îi aduce micul dejun — o băutură similară cu Ovaltine — Julie fură lingura și o ascunde într-o gaură din saltea. Când nu o vede nimeni, folosește lingura ca să încerce să sape în cimentul din jurul gratiilor ferestrei.
Ca să își păstreze puterile, face flexii pentru bicepși folosind sticle cu apă pe post de greutăți; iar când nimeni nu este atent, exersează să smulgă salteaua de pe pat ca să blocheze ușa.
Sunt atât de multe lucruri pe care John vrea să i le spună bărbatului de la telefon. Vrea să spună că va trimite banii. Vrea să plângă și să îi spună soției lui cât de mult îi simt lipsa cu toții. Vrea să îi implore să o trimită pe Julie acasă. Dar trebuie să se țină de scenariu. Plata unei răscumpărări i-ar putea pune în pericol pe alți călători. În plus, nu există nicio garanție că plata ar duce la eliberarea lui Julie.
„Liniște”, scrie un agent pe o foaie de hârtie. John se uită urât la ei, dar le urmează ordinele, fără să le ofere răpitorilor nimic. Este îngrozit că acesta va fi ultimul apel. „Am plâns 24 de ore”, spune el.
Julie nu poate înțelege de ce John nu plătește răscumpărarea. După mai bine de o săptămână, răpitorii au redus-o la aproximativ 68.000 de dolari. Nu are sens că încă este aici după atâta timp. Știe pur și simplu că a fost uitată. Este convinsă că John s-a întors la muncă. Toată lumea și-a reluat viața. Se simte abandonată și incredibil de singură.
Mesaje de susținere de la prieteni și familie
Credit imagine: Taylor Roades
Răpitorii devin din ce în ce mai agitați. Proviziile de hrană se împuținează, iar orezul este acum alimentul de bază. În acest timp, încep să vină apeluri în casă. Este o femeie din zonă, care cere să vorbească cu Julie, iar răpitorii îi permit să preia apelul. Zi după zi, ea sună ca să pună aceleași întrebări: Ești tratată bine? Cum este starea ta de sănătate? Ce mănânci? Crezând că femeia era de la o biserică sau de la un club Rotary local, Julie răspundea mereu la fel: „I-aș spune că cred că am malarie. Nu avem mâncare. Vreau doar să merg acasă.”
La 12 zile de la începutul calvarului, telefonul sună în casa din interior. Julie aude conversații înfundate. Agitație. Se întâmplă ceva. Se vorbește despre ridicarea banilor. Dar nu se întâmplă nimic.
În seara următoare, în aer plutește o nouă tensiune. Anthony, Oyo și Ann aleargă în jur în mod frenetic. Îi spun lui Julie să stea nemișcată. „Nu deschide ușa. Nu deschide ferestrele. Nu vorbi cu nimeni.” Și pleacă.
Află mai târziu că Christian a fost arestat. Se dusese să ridice răscumpărarea de la femeia care sunase la casă. Femeia s-a dovedit a fi un agent al Serviciului de Securitate de Stat din Nigeria, iar predarea răscumpărării s-a dovedit a fi o operațiune-capcană. Complicele lui a scăpat și a transmis înapoi la casă că totul fusese descoperit.
Singură în casă, Julie este cuprinsă de panică. Nu știe ce se întâmplă. Apoi, Anthony și Oyo se întorc după ea. În întunericul nopții, o conduc pe un drum, într-un sat. În timp ce oamenii trec pe lângă ea și motocicletele trec în flux continuu, Julie se teme de toată lumea. Băieții continuă să vorbească agitat la telefoanele lor. Apoi se opresc și se uită la ea. „Auntie, nu urma”, spune Oyo. Și fug.
Rămâne acolo, pe marginea drumului, în întuneric, încremenită. În câteva minute, se apropie o polițistă. La început, Julie o respinge. Timp de 13 zile, răpitorii o hrăniseră cu minciuni că toată lumea voia să-i facă rău. Dar apoi cedează. Începe să accepte că încercarea ei s-a încheiat.
În ziua următoare, este dusă la diferite secții de poliție, unde își dă declarația despre ce s-a întâmplat și îl identifică pe Christian într-o aliniere pentru recunoaștere. Apoi, în sfârșit, însoțită de un ofițer RCMP care a sosit la scurt timp după salvarea ei, se urcă într-un avion și zboară acasă.
„M-am îndrăgostit de tine de două ori. Când ai venit pe culoar la nunta noastră. Și când ai venit pe culoar atunci când ai fost salvată.”
Eliberarea lui Julie ajunge în știri înainte ca John să afle despre ea, iar telefonul începe să-i sune. La început, euforie. Dar abia când aude vocea lui Julie la telefon, spunând „Sunt bine. Sunt bine.”, înțelege cu adevărat. După aproape două săptămâni ca ostatică, soția lui se întoarce acasă.
Când avionul lui Julie aterizează, John o așteaptă la poarta de debarcare. Este o imagine pe care nu o va uita niciodată. „Cobora pe culoar și a fost cel mai minunat lucru”, spune el. „Încă îi spun că m-am îndrăgostit de tine de două ori. Când ai coborât pe culoar când ne-am căsătorit. Și când ai coborât pe culoar când ai fost salvată.”
Julie, care până la urmă nu a contractat malarie, se întoarce în stare bună de sănătate. Ajung acasă și găsesc casa plină de prieteni și familie, în plină sărbătoare. Ușurarea de a fi din nou împreună este de nedescris. Și totuși, pentru familie, sub bucurie există straturi de traumă.
Imediat după aceea, Julie se luptă cu sentimente de abandon; uneori are atacuri de panică atunci când este lăsată singură. John vrea să o țină aproape, atât de mult încât stă afară, lângă ușă, în timp ce ea face duș. Steph are o cădere nervoasă într-o zi când nu reușește să dea de mama ei la telefon. Mackenzie, spun ei, încă preferă să nu vorbească despre nimic din toate acestea.
Julie își găsește vindecarea împărtășindu-și povestea. Călătorește la cluburi Rotary pentru a vorbi despre această experiență și pentru a strânge fonduri ca să ajute femeile din Nigeria care suferă de o afecțiune numită fistulă obstetrică, o leziune debilitantă care poate apărea în timpul nașterii. În ciuda experienței sale cumplite, spune clar că nu a avut regrete. La o lună după întoarcerea acasă, într-o scrisoare de mulțumire adresată membrilor Rotary, ea scrie: „Vreau ca rotarienii să știe că încă cred că programul Group Study Exchange este cel mai bun mijloc de a promova înțelegerea culturală și pacea. Nu are egal în scurtarea distanței dintre două țări.”
Spre ușurarea ei, echipa Group Study Exchange din Nigeria călătorește totuși în Canada, deși vizita este amânată cu câteva luni. Pentru Igini, vizita lasă o impresie profundă. Canada este primul loc în care a fost unde oamenii nu își încuie mereu ușile sau ferestrele. Până în ziua de azi, încă le povestește copiilor săi despre ce a văzut. „Omenirea este una”, le spune el. „Toată lumea trăia în pace unii cu alții.”
În sensul acelor de ceasornic, din stânga sus: Julie râde alături de un negustor în timpul unei excursii cu bicicleta în provincia Sichuan, China, în 2011; Julie și John, care au strâns fonduri pentru a construi o școală în Nepal, vizitează țara în 2012; cuplul face un drum până la tabăra de bază de pe Everest alături de membri ai Rotary Calgary West; familia sărbătorește absolvirea liceului de către Steph; Julie administrează un vaccin antipolio unui copil în timpul unei campanii de imunizare din India în 2013.
Prin amabilitatea lui Julie Mulligan
Partea a II-a
După o experiență atât de traumatizantă, unii oameni și-ar fi putut pierde direcția. Julie a părut să și-o găsească pe a ei. Pe măsură ce a aflat despre oamenii care au luptat pentru ea, a fost profund mișcată de bunătatea oamenilor. A citit despre mii de persoane care s-au adunat în Kaduna la o veghe cu lumânări în timp ce era ținută ostatică. În Australia, studenți și profesori de la o universitate se rugaseră pentru ea. A întâlnit un episcop care organiza cercuri de rugăciune pentru ea în Mexic. „Era pur și simplu toată această mișcare pentru pace”, spune ea. „Numele meu era asociat cu ea, dar era ceva mult mai profund.”
„Ea nu a putut controla faptul că a fost răpită, dar poate controla ceea ce face după aceea. Nu a încetat să călătorească. Nu a încetat să iasă pe ușa din față.”
Cu participanți la o întâlnire a Clubului Rotary din Kelowna, Columbia Britanică
Prin amabilitatea lui Julie Mulligan; Taylor Roades
Înapoi la sediul Rotary, de asemenea, liderii de rang înalt, până la secretarul general, au fost profund implicați pe tot parcursul situației de urgență, analizând actualizările primite de la RCMP împreună cu echipa lor de criză și menținând legătura direct cu rotarienii canadieni care sprijineau familia. Eforturile lor au fost susținute de membrii personalului Rotary ale căror responsabilități includeau monitorizarea siguranței călătoriilor la nivel global și acordarea de asistență în situații de urgență.
De-a lungul vieții sale, Julie participase la nenumărate proiecte de serviciu pentru a-i ajuta pe alții. Acum, se afla în postura de a primi bunătatea celorlalți. Acest lucru a aprins în ea dorința de a face mai mult, de a nu se mai reține. „Când a fost eliberată, am crezut că s-a terminat cu călătoriile noastre”, spune John. „Și atunci călătoriile noastre s-au dublat.”
În câteva luni, John și Julie au călătorit în Cuba. În anul următor, au făcut o excursie de grup cu bicicleta în China. În 2012, au strâns bani pentru a construi o școală în Nepal și au călătorit acolo împreună cu Rotary Club of Calgary West, mergând în drumeție până la tabăra de bază de pe Muntele Everest. Iar în 2013, Julie li s-a alăturat altor rotarieni pentru a administra vaccinuri antipolio copiilor din India.
Dar avea nevoie și ca oamenii să o vadă ca pe o persoană întreagă, o ființă umană complexă, cineva care este mai mult decât o victimă a răpirii. Trăind într-un oraș mic, acest lucru era greu. Deviza orașului Drayton Valley este, literalmente, „Pulling Together”, iar toată lumea făcuse exact asta când ea fusese ostatică. Dar în perioada de „după”, ea se lupta cu această identitate. La coadă la magazinul alimentar, străinii o felicitau pentru cât de curajoasă fusese. În munca ei de consultant financiar, granița dintre profesional și personal părea definitiv înlăturată. A încercat terapia.
În mare parte, s-a aflat într-o căutare a autenticității. S-a dedicat yoga, o practică pe care odinioară o detesta, dar pe care a învățat să o aprecieze pentru concentrarea și forța pe care le cerea. A decis să devină instructor de yoga. În 2017, s-au mutat în British Columbia, în superbul oraș West Kelowna, unde munții și lacurile abundau de promisiunea aventurii — și a liniștii. Acolo, viața ei a devenit plină și bogată. Îi place să facă paddleboarding dimineața. Joacă pickleball și face grădinărit. Când ea și John nu călătoresc, găzduiesc prieteni și rude venite în vizită. Și au găsit încă o familie la Rotary Club of Kelowna.
Desigur, are cicatrici emoționale. Sunt nopți în care se ridică brusc în pat și începe să vorbească, trezindu-l pe John. De asemenea, este foarte sensibilă la suferința altor oameni. A izbucnit în plâns odată după ce a văzut un motociclist rănit într-un accident. Chiar și scenele din filme îi pot declanșa sentimente de suferință și o pot face să plângă în hohote. Și nu suportă să audă televizorul dat tare. Răpitorii aveau mereu televizorul pornit foarte tare în casa din interior.
Dar alte lucruri îi trezesc asocieri mai pozitive. Când era ținută ostatică în casa din interior, mânca din când în când un mango, o schimbare binevenită față de mesele obișnuite de orez. Astăzi, fructul ocupă un loc special. „Când mușc dintr-un mango, sunt transportată înapoi”, spune ea. „Există ceva plin de speranță în asta, într-un fel ciudat.”
Poate cel mai surprinzător este că se gândește cu drag la Anthony și Oyo. Ei nu s-au numărat printre cele patru persoane închise pentru răpire, iar ea se întreabă ce mai fac acum. Își amintește cum, chiar și în cele mai grele momente, când nu era sigură că va trăi, a văzut vulnerabilitatea băieților și bravada lor și a știut că erau doar niște copii care făceau ceea ce credeau că trebuie să facă pentru a supraviețui.
Julie conduce o clasă de yoga; s-a dedicat practicii pentru concentrarea și forța pe care le cere yoga.
Credit imagine: Taylor Roades
De asemenea, îi place să facă paddleboarding.
Credit imagine: Taylor Roades
Julie și-a făcut o misiune din a se întâlni cu oficialii din forțele de ordine implicați în cazul ei și a le mulțumi, călătorind până în Iordania, unde era repartizat un agent. Parcă încerca să le arate și lor că este mai mult decât Julie Mulligan, victima răpirii.
Ryan, care a ajuns ulterior superintendent-șef în cadrul RCMP (s-a pensionat recent), își amintește de un e-mail de la Julie, la aproape 10 ani după acea încercare. Ea și John călătoreau la Ottawa, unde este stabilit Ryan, și au vrut să știe dacă îl pot scoate la cină pe el și pe soția lui. „Soția mea, până în ziua de azi, încă vorbește despre asta”, spune el. Dintre toate investigațiile privind luările de ostatici pe care le supraveghease, aceasta a fost singura care a dus ulterior la o întâlnire personală.
Pentru Steph, să-și vadă mama mergând mai departe este o sursă de inspirație. „Lucrurile grele nu trebuie să te doboare”, spune ea. „Nu putea controla faptul că a fost răpită, dar poate controla ce face după aceea. Nu a încetat să călătorească. Nu a încetat să iasă pe ușa din față.”
Dacă o întrebi pe Julie, îți va spune că familia ei a suportat greul traumei. În afara acelor scurte apeluri telefonice, ei nu au știut niciodată dacă era în viață.
Pentru toți, a fost o recuperare lungă. Dar, îi place lui Julie să creadă, au ieșit mai puternici. „Răpirea mi-a schimbat cu siguranță viața. A schimbat viața familiei mele, cu siguranță. Dar îmi place să cred că a fost spre bine”, spune ea. „Simt că viața este puțin mai dulce când știi cât de repede îți poate fi luată.”
Această poveste a apărut inițial în numărul din ianuarie 2025 al revistei Rotary.